Bradul lui Nichita Stănescu
„Parcă aş merge în întâmpinarea mării, o mireasmă puternică de frunze verzi ascuţite, îngheţate, de clinchet de ţurţuri, de crud, de descojit frunze, un miros năucitor de stea vegetală…
Într-o dimineaţă, când au venit ca nişte corăbii fulgii albi de zăpadă, am simţit înainte de a mă da jos din pat că pomii verii sunt dezolanţi. Am fost prin oraş să cumpărăm Bradul, totul semăna cu un om care n-a râs niciodată. Ghirlande mari colorate s-au aşezat în vitrine, dar pomul de iarnă numai în casa omului trebuie să stea.
An de an strângem obiecte pentru pomul care trebuie împodobit. Ne prefacem că nu ştim despre el nimic; cum a fost izbit, cum s-a opus, cum a coborât de la munte un om, cu leşul tânăr, vegetal, pe un umăr. Vreau să-i văd bine chipul bradului, de aceea înainte de a-l împodobi, îl las singur, pentru că este prea viu pentru a purta atâtea podoabe.
Ce mare dorinţă, ce melancolie ne face să-l împodobim? Încet, nespus de-ncet aşezăm culori, sticle, romburi şi nuci, mere, portocale şi le obişnuim cu ramura vie a bradului ca şi cum ele din brad ar creşte firesc.
Dacă în plină iarnă pomii noştri iubiţi ar avea frunze, flori şi fructe, oare bradul ar mai fi sacrificat ? Dorul nostru nebun după ei, pomii verii, ne face să renaştem imaginea aproximativă a vegetalului de care ne este dor. Nimic mai straniu decât un pom de iarnă împodobit! La vederea lui sensurile lumii se încurcă, începe ficţiunea în care orice cuvânt lângă oricare altul are sens, nuanţă, aşa cum o lumânare roz are sens lângă un glob strălucitor, o jucărie are sens lângă o poleială, o cetină e firesc să aibă un covrig.
Cineva trebuie să vină când bradul l-am împodobit, cineva inefabil pe care simţurile noastre nu-l ating.
Stăm în jurul bradului pe care nu-l simţim cum nespus de încet moare, viaţa lui se scurge în lucruri şi în noi, este o moarte simbolică, lăsând verdele viu, ca să ne bucurăm noi mai departe.
Mirosul lui dătător de puteri stăruie în casă, ia forma ciudată a lucrurilor, ca o vopsea se depune pe masă, pe scaune, pe cărţi.
Prin miros se cunoaşte sufletul pomului, doi brazi cu acelaşi miros nu există, pomul meu de iarnă este unic, ca şi viaţa pe care îşi va lăsa-o în lucruri. Nu cred că pot întâlni altul în pădure, el e unic în casa mea strâmtă, pomul de iarnă e ca şi un an pe care nu-l poţi înlocui cu altul.
Cu o stea în vârf simbolizând înălţimea până la stele, de obicei de două ori mai înalt decât un copil, ca să nu ajungă la podoabe, el stă ca un mire, terminându-şi sufletul prin miros.
Când vom aprinde luminile, cel care trebuie să vină înseamnă că e în preajma noastră, aprindem luminile ca să avem iluzia luminozităţii verii, o nostalgie solară exprimată tehnic prin lumânări, lumini colorate înfipte pe cetina verde.
Parcă am merge în întâmpinarea mării, miroase a verde, a munte, a zăpadă, a stele de staniol, a nuci aurii, a bomboane în foiţă, a portocale descojite, a răsuflare de copil, a puf de piersică, parcă am merge în întâmpinarea mării apropiindu-ne de pomul viu al iernii”. – Nichita Stănescu
Despre Autor
