Natura non contristatur
Să pornim în această scriere de la următoarele presupuneri: viaţa este un nonsens şi totul este efemer. În esenţă ambele spun în mare parte acelaşi lucru, adică viaţa este trecătoare fără o logică anume şi un sens abstract bine determinat.
Personal cred că suntem rezultatul unui capriciu al naturii în deplinătatea hazardului de care aceasta este în stare. Viaţa este un hazard, o înşiruire de capricii, decizii, preferinţe, lipsite de o logică anume. Singurul lucru pe care îl ştim cu certitudine este faptul că la un moment dat vom trece în nefiinţă, lăsând în urmă nişte urmaşi care ne vor purta moştenirea. Dar ce este această moştenire? De unde izvorăşte necesitatea ei? În abstract poartă numele de perpetuare a speciei şi este o consecinţă directă a naturii asupra noastră ca părţi componente ale acesteia. Natura non contristatur şi prin urmare moartea noastră nu-i aduce nici un prejudiciu.
Prejudiciile in general sunt de două tipuri: de natura fizică şi de natură morală. Echilibrul permanent care există în natură ia forma descendenţilor noştri, dar în reprezentarea noastră ca fiinţe eminamente egoiste ce se consideră măsură a tuturor lucrurilor, privim pe urmaşii noştri ca pe o modalitate concretă de a ne asigura nemurirea. Dintotdeauna omul a tânjit după nemurire, căutând diverse modalităţi de a ilustra posibilitatea existenţei acestei stări de nemurire – îndeosebi principiul unanim admis de marile religii al nemuririi sufletului. Explicaţiile sunt diverse, dar rezultanta este aceeaşi – sufletul este nemuritor si primează asupra corpului ori trupului. Dar pe mine deocamdată nu mă interesează ce va fi după moarte ci ceea ce este acum aici, acum, în cursul vieţii noastre.
Am pomenit mai sus de două tipuri de prejudicii: fizice şi morale, primele le vom ataşa naturii iar pe celălalte le vom considera manifestări aproape exclusive ale naturii superioare a omului în cadrul naturii. Marele Stagirit considera că întregul este mai mult decât suma părţilor componente, prin urmare manifestarea de drept a naturii ca întreg este aceea de a-şi subordona componentele. Omul ca şi component a avut neobrăzarea de a striga în mijlocul naturii că el este măsura tuturor lucrurilor! Natura l-a înzestrat cu anumite calităţi care îi acordă aparenţa de dominus in cadrul naturii, dar această aparenţă este doar una de fapt, de drept natura este adevărata domina a existenţei concrete. Nemurirea sufletului şi tot ce se întâmplă dupa încetarea existenţei concrete poartă numele de nefiinţă ori eu aş denumi-o existenţă abstractă. Această existenţă abstractă face obiectul preocupărilor marilor religii şi reprezintă într-o accepţiune lucidă o simplă amăgire. Amăgirea aceasta este consecinţa firească a omului de a se apăra de certitudinea morţii ca suprimare definitivă a existenţei printr-o convertire a acesteia într-o existenţă abstractă.
Să revin. Obiectul acestei scrieri este de principiu existenţa concretă. Să încerc a-i defini principalele atribute:
- Viaţa este suferinţă
- Viaţa este hazard
- Viaţa este nonsens
- Viaţa este capriciu nu al unui demiurg rău ci al naturii ca mare domina
- Viaţa are o singură constantă: moartea
În cele ce urmează voi încerca să spun cîteva cuvinte despre aceste caractere asociate existenţei. Înainte de aceasta o precizare: voi denumi existenţa concretă sub denumirea simplă de viaţă.
De ce anume viaţa este suferinţă? Un răspuns bun ni-l oferă doctrina budistă care consideră dorinţele ca sursă primară a nefericirii.
Viaţa este hazard. Nu ne naştem ca voinţă a unei autorităţi superioare, de natură ori sorginte divină. Părinţii ne aduc pe această lume ca efect al dorinţei lor de a putea lăsa o moştenire, de a rămâne nemuritori prin progeniturile lor. La o inmormântare pentisticolă mi s-a părut interesant punctul de vedere al unui pastor ce exprimă şi adevărata etica protestantă şi spirit capitalist asociat protestantismului: nu strângem averi pe acest pământ pentru noi înşine ci le strângem pentru copiii şi copiii copiilor noştri. Aşadar averea în accepţiunea acestui pastor nu numai că este ceva de dorit ci se impune cu necesitate. Părinţii strâng avere pentru copii şi la rândul lor aceşti copii vor trebui să strângă pentru ai lor copii. Hai să facem bani! Dar nu pentru că avem noi nevoie, nu pentru că ne aduc un anumit confort în cursul vieţii noastre, ci pentru ca copiii noştri să se bucure de tot ceea ce mai bun pentru ei, să nu le lipsească nimic! Şi la fel gândesc şi copiii în ceea ce îi priveşte pe ai lor copii. Viaţa inseamnă evoluţie, ce azi e definit ca lux, mâine e definit ca necesitate. Luxul părinţilor devine necesitate pentru copii, apare un nou lux pentru copii care pentru ai lor copii devine necesitate. Ce înseamnă protestantismul în esenţă? Grădiniţă de copii! Nu contest, protestantismul deţine fără urmă de îndoiala caracterul de comunitate, dar e comunitate axată pe interese materiale, un sistem de credinţe ce prin intemediul analogiilor şi interpretărilor eronate ale bibliei conferă setei de înavuţire justificare divină. Ce ipocrizie! Protestantismul e atat de eficient si pare să capete noi şi noi adepţi şi datorită acestei indoctrinări survenite încă de la vârsta copilăriei. O grădiniţă cu oameni de toate vârstele e protestantismul…
De ce hazard? Ai observat vreun raport de cauzalitate în toate tragediile vieţii? Aparent există un raport de cauzalitate, dar de cele mai multe ori moartea loveşte surprinzător şi auzi oamenii spunând: de ce tocmai mie s-a întâmplat asta? Încerci să-ţi controlezi viaţa, să-i impui direcţii, dar de câte ori rezultatul nu este cel scontat de tine? Încerci să-ţi explici care este motivul pentru care nu e aşa cum ai dorit… Găseşti mii şi mii de explicaţii, fie pentru a te justifica şi a te discredita. Nimic nu e concret, totul devine haos, incontrolabil, scapi frâiele din mână, dar încerci să schimbi cum mai poti, să te conformezi situaţiei.
Viaţa este nonsens. Care este sensul vieţii, auzi pe filfizoni cum discută. Sensul vieţii e acesta, sensul vieţii e acela… Opinii şi opinii, doctrine şi doctrine care au ca numitor comun o singura rezultantă: viaţa de apoi ori existenţa abstractă, cum am denumit-o eu. Mi se pare o explicatie absolut insuficientă şi totalmente ridicolă: cum adică să trăim o viaţă întreagă pentru ceva probabil ori mai puţin probabil ori chiar improbabil? Să ne conducem viaţa după nişte norme de credinţă ce sunt aproape contrare naturii omului (dacă luăm ca sistem de referinţă creştinismul) şi îl deposedează tocmai de ceea ce este firesc acestuia. Totul în numele unei răsplate viitoare! Nu contest faptul ca aceste norme au ca efect şi ordinea în societatea, dar esenţa lor e una care inhibă omul în manifestările proprii acestuia. Un om puternic, ce se respectă suficient pe el insuş,i nu va imbrăţişa niciodată un sistem de credinţe asociat pe o răsplata viitoare! Sunt atâtea lacune în aceste norme creştine izvorâte dintr-o Biserică Catolică si o Roma ce vroia să domine întreaga lume! Cum să crezi în ceva creat de interesele meschine ale Bisericii? Nazariteanul a susţinut, şi îl apreciez pentru aceasta că adevărata biserică nu e instituţia lumească, ci sufletul fiecărui om, templul e trupul nostru! Şi Biserica în cea mai mare ipocrizie de care a fost capabilă a denaturat vorbele Măntuitorului propovăduit de aceasta, a făcut din Biserică unica intermediară spre Dumnezeu, a făcut din preoţi demagogi ipocriţi de turme umane, a făcut din Dumnezeu o noţiune în devenire, o noţiune în continuă interpretare o data cu trecerea veacurilor. Ce ipocrizie! Şi cum să îi mai acord eu Bisericii respect? Autoritate? Nicidecum! Să lămurim puţin: în catehism Dumnezeu are anumite atribute, printre care el este permanent, neschimbător. Biserica spune că biblia are ca sursă inspiraţia divină. Aşadar conţine voinţa lui Dumnezeu în formă pură – atunci de ce această voinţă are nevoie de noi şi noi interpretări? Să fie de vină receptorul uman incapabil de a face o traducere eficientă pe înţelesul nostru? Şi din această pricină din veac în veac sunt necesare sinoade, concilii pentru o nouă interpretare? Mi se pare amuzant şi puţin probabil. Totuşi admir Biserica Catolică pentru nevoia ei de universalitate, de schimbare, de supravieţuire, de modernizare în contradicţie cu Biserica Ortodoxă ce o consider o instituţie perimată. Ipocrizia catolicismului e salvarea lui.
Un alt sens vieţii: procreerea – umpleţi pământul! Starea primară a omului e lenea, inactivitatea, contemplarea in sânul grădinei Edenului. Adam şi Eva gustă Edenul, gustă nemurirea. Sancţiunea demiurgului cel rău e moartea: lui Adam îi acordă truda, iar Evei suferinţa naşterii. Omul e deposedat astfel de starea primară, silit să o redobândească pintr-o existenţă plină de suferinţă. Dar demiurgul oferă o salvare: mă rog ( pentru noi, creştinii, Mesia a venit, pentru evrei incă nu şi-a făcut apariţia), salvarea e viaţa după moarte ca consecinţă a unei vieti dusă sub amprenta binelui. De ce îi spun demiurg si nu Dumnezeu? Tot din catehism aflăm că Dumnezeu e bunătate deplină, bine absolut, fără o fărîmă de rău în structura lui. Dar oare torţionarul lui Adam şi a nefericitei sale soţii posedă el calitatea de Dumnezeu? Şarpele, o manifestare a ingerului Lucifer, a invidiei sale faţă de creatorul său, este cel ce operează o modificare colosală în structura Creatorului: din Dumnezeu devine Demiurg. Priveşte în întreg vechiul testamenent, e oare Dumnezeu un torţionar răzbunător ce-şi pedepseşte copiii în toate paginile acestuia? Câţi morţi? Atâţia morţi câte capricii a avut Demiurgul. In fiecare dintre descendenţii lui Adam nevoia de nemurire şi-a făcut loc şi imposibilitatea de a o satisface a creat multe dezamăgiri şi suferinţe. Descendentul preia suferinţa ascendentului şi o măreşte. Ascedentul capătă prin descendent aparenţa nemuririi, dar la ce bun??? Cresteţi, înmulţiţivă şi umpleţi pământul! La ce bun? La a satisface voinţa demiurgului cel rău! Torţionarul suprem cu pedeapsa supremă!
Ce oameni egoişti, nu au făcut nici un copil, şi au atâţia bani! Egoişti? Posibil, cine ştie ce gândeşte fiecare, dar e mai bine să nu ai copii decât să-i supui suferinţei ce înseamnă viaţa.
Satana e liber pe Pământ până la venirea Nazariteanului. Păcatul strămoşesc ia sfârşit o dată cu jertfa Mântuitorului. Învierea lui e practic doborârea porţilor iadului în care era lumea. Satana e înlănţuit! Dar stai puţin! Ce facem cu marele torţionar? Mai poate el exista acum când iubirea a atins cote aproape paroxistice sub Iisus??? Nicidecum, deci haidem să inventăm şi creştinismul. Bietul Iisus! Bine a spus Nietzsche – în esenţă a existat un singur creştin, şi acesta a murit pe cruce. Opera lui Iisus a fost şi este şi va fi confiscată, reconfiscată, evaluată, reevaluată de Biserică. Aici e problema! Care este originalitatea doctrinei Nazariteanului? Iubirea faţă de aproape, aş spune eu. Dar puţini ştiu ca toate aceste idei nu au fost decât preluate de Nazaritean din doctrina esenienilor. Dar hai să mai spunem că nu mai are importanţă asta, bine că au ajuns la noi! Dar unde e vechiul Demiurg? A dispărut cumva? Nu-i mai simţim prezenţa? Femeile nu mai nasc, bărbaţii nu mai trudesc? A pierit suferinţa? Ori să fie ea mai dulce, mai suportabilă? Asta să fi făcut bietul Iisus fără să vrea: să fi fost o simplă unealtă în mâinile tatălui său – torţionarul şef de serviciu? O unealtă în mâna unui imperiu roman aproape dizolvat dornic de ordine? O unealtă în mâna unei Biserici Universale Romano-Catolice dornice de dominaţie? Torţionarul trebuia cizelat, modificat în ton cu vremea, aşa a apărut Iisus.Mai e necesar Iisus? Un răspuns bun e acordat de Dostoievski în Marele Inchizitor. Şi-a îndeplinit rolul, ne poate lăsa în pace! Mai întâi să nu recunoaştem că doctrină iubirii de aproape e preluata de la esenieni, mai apoi să nu recunoaştem că poate primul creştin a fost Platon şi nu Iisus, şi mai apoi să ne facem că nu vedem că evanghelistul iubirii, Ioan, e parcă un Platon creştin. Mi-e scârbă de tot! Mi-e scârbă de minciună, de ipocrizie, de tot!
Deci care e sensul vieţii? Răspunsul e simplu: sensul vieţii e nonsensul. De noi depinde acordarea unui sens vieţii pentru a o face suportabilă. Lupta cu viaţa înseamnă în mare parte acordarea unui sens acesteia, revizuirea sensului când e necesar ori schimbarea radicală a acestuia când el e pe deplin insuficient fiinţei noastre.
Domina e natura! Natura e unicul stăpân, dar noi sătui de această dominaţie fără de sfârşit am inventat zeii. Am vut să ne răsculăm împotriva naturii, am vrut să fim noi înşine stăpâni. Dar ştiind că noi murim, aveam nevoie de un alt stăpân, stăpân şi peste natura. Acesta este Dumnezeu. Toate manifestările naturii in noi înşine le-am socotit profane, ne-am considerat parte a unei scântei divine izvorâte dintr-un haos primordial şi nevoită să fie încarcerată sub lanţurile materiei – aşadar sub lanţurile Naturii. Copilul s-a răsculat împotriva părintelui! Conştienţi de starea de drept ( cea de dominaţie a naturii) am început să o contestăm, să încercăm să o negăm până la a ajunge să nu mai credem în validitatea ei. Aşa s-au născut primele credinţe şi idei religioase, aşa au apărut ulterior zeii, aşa a apărut ulterior ideea de Dumnezeu. Totul din dorinţa de a deposeda Natura de calitatea ei de domina. Noi nu suntem copiii naturii, sortiţi viermilor, ci suntem copiii lui Dumnezeu sortiţi fericirii veşnice, Campiilor Elisee, Paradisului…
Am început să facem o disociere între suflet şi trup. Am început să ne negăm trupul, totul pentru suflet… Am început să ne negăm astfel pe noi înşine. Repede păcatul şi-a făcut iveală în lume! Suntem păcătoşi, nu trece zi fără să facem un păcat. A nu ne mărturisi păcatele unei instante supreme intermediar între om şi Dumnezeu constituie condamnare la chinurile iadului în existenţa abstractă. Simţurile primordiale omului au început să-şi piardă din importanţă, nemaifiind utilizate, fiind alăturate păcatului. Omul a venit o fiinţă străină de el însuşi, de adevărata lui natură. Într-o goana aproape nebuna teologii au început să confere legitimitate divină tuturor acţiunilor omului dacă sunt desfăşurate sub anumite condiţii de fond şi formă. Carnea e păcătoasă, dacă ochiul te duce la păcat scoate-l, dacă mâna te duce la păcat …! Un întreg ritual de forme divine a imbrăţişat şi sufocat omul îndreptandu-l într-o unica direcţie: goana după viaţa viitoare. Viaţa de aici a fost complet abandonată, supusă doar normelor imperative. Respectarea lor să fie sensul vieţii omului! Ce contează o viaţă când te aşteaptă fericirea raiului?
Îndoctrinarea masivă a omului făcută de el însuşi a avut o reusita atât de mare încât după milenii şi milenii omul a ajuns un neom.
Unii au văzut adevărata stare de fapt, au fost ucişi, luaţi în derădere, ucişi, alungaţi… Alţii pur şi simplu nu îşi pun întrebări, preferând fericirea ignorantei.
Alţii sunt pur şi simplu lucizi. Dar ce e luciditatea? De ce suntem oare nevoiţi să fim însoţiţi de ea, să nu ne putem bucura un pic şi noi de viaţa aceasta? Un lucid nu poate fi optimist, e contrar naturii sale, singura lui stare e cea de pesimism. Ori pesimismul înseamnă o nemulţumire continuă, un lung şir de insatisfacţii şi de durere.
Despre Autor
