Viaţa ca o boală – Prolog

Tocmai ce m-am bărbierit. Mi-am şers faţa cu un prosop foarte aspru şi mă privesc în oglindă. Ridurile îmi ies în evidenţă şi rictusul din colţul gurii îmi trădează lipsa vreunei incerte pasiuni, cel puţin pentru momentul acestei seri. M-am procopsit cu destule riduri şi în fiecare dintre ele am adâncit câte o decadă de existenţă. Sunt prea bătrân pentru a o lua de la capăt şi mult prea înţelept pentru a mă considera prea tânăr în ideea unei cochetări cu ideea morţii. Ştiu exact de câte ori am murit în mine şi îmi amintesc cum am fugit de fiecare dată de moartea cea reală. Nici ea nu a fost prea insistentă şi nici eu prea deochiat ca să mă convingă. Mă apropii de oglindă pentru a-mi surpinde fiecare cută fină a chipului, cute care s-au încăpăţânat să nu devină încă riduri. Am nevoie de seninătatea chipului pentru a-mi citi vîrsta.
Poate a sosit acel moment al adevărului, acel moment în care trebuie să renunţ la disimularea interpretată ca viaţă. Sunt pe balcon, mi-am aprins o ţigară şi privesc cerul. Nu s-a schimbat nimic în viaţa mea, nici cerul şi nici aroma ţigării. Mă gândesc la chipul meu apelând la memoria fotografică. Ridurile frunţii sunt adânci. Trei la număr, câte un rid pentru fiecare moarte. Mă gândesc că fruntea mea nu mai suportă asimetria unui alt rid şi că următoarea moarte va fi cel mai probabil şi ultima. Tocmai ce mi-am oferit un motiv suficient pentru a-mi schimba viaţa aruncându-mă într-o perpetuă trăire, pentru transformarea acestei poveşti numită viaţă într-o realitate accentuată cu palpabil şi emoţii vii. Dacă cerul nu se schimnbă pentru mine, pot face eu asta pentru el, pentru cei asemeni mie, pentru cei care se tem să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi ultima din viaţa lor. Îmi întorc palmele înspre exterior şi îmi studiez amestecul întortochiat de linii. În palmele mele stau ascunse mai multe destinaţii ale unui singur destin. Fiecare încreţitură din palmă a fost cândva o opţiune, acum este doar cicatricea unui eşec sau a unui desfrâu. Mă gândesc la faptul că niciodată cerul nu s-ar putea odihni în palmele mele. Sunt prea aspre şi mult prea nehotărâte şi tocmai de aceea trebuie să schimb ceva. Nu ceva, ci totul.
Trecutul meu este plin de tăceri şi uşi interzise. Toate s-au adunat într-o cocoaşă invizibilă, o teribilă povară asumată care mi-au ţinut sângele la temperatura unei criogenizări existenţiale. Am lăsat totul la îndemâna lucidităţii. Am străbătut ţinuturile întunecate sau luminoase aparţinând celor care i-am cunoscut. Mă fac vinovat mai ales în faţa celor care m-au iubit, pentru că pentru a supravieţuii sufocării iubirii lor, nu am găsit altă alternativă decât trădarea. Am trădat frumosul din ei şi frumosul din mine. Pentru cei care m-au tâtât în întunericul lor am avut întotdeauna o replică luminoasă, aducându-i în preajma celor care ştiau trăi numai iubindu-mă. Ce a ieşit din războiul celor două lumi nu am niciodată pentru că am obosit să privesc fulgerele. Mi-au fost suficiente cele ale cerului, atunci când găsea de cuviinţă să mă pedepasească.
Nu sunt foarte diferit de voi, sunt doar mai versat şi nesincer. E timpul sincerităţii, e timpul rostirilor şi cel al implicării. E timpul vieţii. Ceea ce va urma este povestea neîncheiată a unui destin care se va desăvârşi pâna la finele ei, a poveştii. Nu-mi rămâne decât realatarea adevărului şi spunerea ei în timpul real al desfăşurării ei. Nu sunt dator nimănui cu nimic. Tot ceea ce s-a spus despre mine sunt doar legendele unor neisprăviţi plictisiţi de neputinţa lor de a cere dreptul la viaţă.
Viaţa ca o boală va fi ultima mea rostire în spaţiul public. Nu va fi nici o dramă, nu va fi nici o apologie a fericirii. Este vorba despre viaţă pur şi simplu…