Tsunami în Cartagina

Tsunami în Cartagina

3,2,1…simt cum pleoapele îmi devin tot mai grele…

Am cunoscut-o pe Maya după ce Lorelay m-a părăsit, deoarece am trecut dincolo. A încercat să-mi dea suflu de viață, trecându-mă în hipnoză prin viețile anterioare.

Lorelay îmi apare vie…în rochia ei roșie, cu eșarfa ei cu modele complicate. Îmi spunea că înainte de război, o să-și pună o năframă verde. Da, simt fără discuție parfum de Cavalli, e EA. Trecută prin focul pasiunii mele nebune, iubită ca o regină. Simteam ca intreaga ei fiinta emana dorinta nestapanita a unui trup plapand de femeie, al carei atribut luciferic era reflectat in  blandetea noptii de vara din deșertul tunisian sau in compasiunea fata de tot ce rezoneaza in puritatea infinita.

A venit cand ma sufoca platitudinea, cand investigatiile pareau un sincron de prost gust. Asteptam tremurand vibratia celesta a corpurilor noastre inlantuite, fiorul trecand dincolo de noi, trairi paroxistice ce depasesc intelegerea, dar Divin reintors din Kundalini, prin gesturi  intesate de dorinta. Atunci și aici, simultaneitate și rezonanță deopotrivă. Ea musulmană, eu creștin.

Iubirea tremura in blandetea noptii de vara, cand greierii incep fara sa termine simfonia verii apuse. Unii spun ca trairea transcede etapa de lectie pamanteana, oferind dimensiuni de Absolut in triunghiul tau magic care ma absoarbe neincetat. Este perfectiunea creatiei, femeia, miracolul nasterii unui chip cu frumusete celtică.

Cartagina, secolul al VII-lea

Sunt în amfiteatrul roman. Urma să lupt pentru viața mea, deși știam că puteam număra clipele până când monstrul lui Cezar urma să îmi dea lovitura de grație. Atunci, norii s-au făcut negrii, iar vântul sufla rece, ca un blestem. Trebuia să dispar, asemenei Cartaginei. Romanii, de obicei nu iartă. Sunt aruncat ca o păpușă de paie în Basilica Damous El Karita, unde creștinătatea pare că îmi întinde o șansă de a fi salvat, sau măcar mântuit. Lorelay e lângă mine, a adus apă și ulei. Cu apa îmi umezește buzele, iar cu uleiul sfânt de măslin  îmi unge corpul.

Timpul curge ciudat, fac salturi cuantice în timp, „și mii de ani treceau, în tot atâtea clipe”.

Mă ajută să merg ca pe un copil. Ajung în Colina Byrsa, adevărata noastră citadelă, acropola Cartaginei. Este ultima noastră  fortareata extrem de bine aparata, care domina porturile. Trec apoi în  Templul lui Eshmoun, cel din urma refugiu pentru noi, ultimii aparatori ai Cartaginei.

„Delenda est Carthago!“

Aici, în oastea lui Hannibal, romanii nu iau prizonieri. De data asta, nu mai este un Tsunami și Lorelay care să mă salveze. Simt cum mușc aproape din pământul Romei. La un pas de a rămâne în viață. Trecerea este ciudată, văd fețele părinților mei, care îmi spun bun venit. În oastea lui Hannibal, dreptul la viața după moarte pare garantat. Poate de asta romanii au tinut sa radă de pe suprafața pamantului Cartagina, pentru ca sufletele noastre sa nu ramana de paza Cartaginei.

1, 2,3…Tunisia. Djerba · Hammamet · Mahdia · Monastir · Sousse…vocea stewardesei mă anunță că vom ateriza  pe aeroportul Cluj-Napoca în jumătate de oră. Nu mai știu ce a fost, vis sau realitate…Maya de la Amara Tour îmi spune că am dormit extrem de agitat. Mă uit la ea ciudat, deoarece în ea o văd pe Lorelay.

„Și mii de ani treceau, în tot atâtea clipe”…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Subscribe To Our Newsletter

Profesionalismul, seriozitatea învinge !

Profesionalismul, seriozitatea învinge !

Închide