Sângele alungă spectatorii din sala de cinema. Adevarul e greu de suportat. ”Diaz, don’t clean up this blood”

,,Sâmbătă, 21 iulie 2001, în ultima zi a Summitului G8 desfăşurat la Genova, chiar înainte  de miezul nopţii, mai mult de 300 de agenţi ai forţelor de ordine au dat buzna în incinta şcolii Diaz. 

A fost numită <<noaptea voluntarilor>> datorită prezenţei masive a celei mai mari părţi a unităţilor forţelor de ordine. În ceea ce comandorul Fournier descria ca fiind un <<măcel mexican>>, 93 de oameni au fost bătuţi şi arestaţi în ciuda faptului că nu au opus nici un fel de rezistenţă. Cei mai mulţi dintre ei erau tineri, jurnalişti care dormeau, fiind cazaţi acolo.” (www.cinemacity.ro) 

Manifestanții au fost bătuți crunt de poliție în incinta liceului, majoritatea ajungând la spital, în urma traumatismelor suferite; după ce au fost supuşi unor suferinţe suplimentare în spital, cincizeci dintre cei arestaţi au trecut printr-o tortură îngrozitoare în secţiile de poliţie din Bolzaneto. Polițiștii vinovați nu au fost niciodată condamnați, iar faptele lor se vor prescrie în curând, astfel că producătorul Domenico Procacci de la compania Fandango s-a temut ca povestea să nu fie uitată. De aceea a luat ființă filmul ”Diaz, don’t clean up this blood”

Filmul reconstituie faptele aşa cum s-au petrecut şi restituie adevărul teribil.

Un adevăr care e spus degeaba, la fel ca majoritatea adevărurilor pe care nimeni nu vrea să le cunoască. Adevărul, de cele mai multe ori, e o hidră cu un infinit de capete, unul mai hidos ca altul. E greu de suportat. Sau de acceptat. Dar te izbăvește – de minciună, de falsitate, de nulitatea de a nu fi ceea ce ești, de a trăi într-o lume imaginară, o alta decât cea care există de fapt. Oricât de macabru, adevărul e preferabil minciunii. Un rău vădit e preferabil unuia ascuns, insidios.

Și totuși, nimeni nu vrea să privească în față adevărul. Toți îi întorc spatele, îmbrățisând minciuna sau ignoranța.

În mod normal, la o premieră, sala e plină până la refuz. De data aceasta, era aproape goală. Veniseră la film vreo 3-4 grupuri, ce se așezaseră răzlețe în sală. Filmul a fost excepțional realizat, realitatea ni s-a prezentat dură în față, din diferite perspective, ale agresorilor și ale agresaților. Adevărul venea de pe ecranul cinematografului, peste tine în sală, îți dădea pumni și palme și bocanci în stomac. Îți arunca pe pereții minții sângele ce se scurgea din craniile protestatarilor bătuți, din maxilarele sfârtecate. Filmarea era atât de realistă, încât spectatorul putea foarte ușor să alunece din sine în ipostaza actorului și să se simtă bătut și atacat. Și totuși, era un adevăr, care, cei ce fuseseră cu adevărat bătuți și abuzați, ar fi vrut să fie cunoscut, ei ar fi vrut să fie sala plină, să le privească suferințele, să li le înțeleagă și apoi să se revolte, pentru pedepsirea vinovaților. Dar nu! Spectatorul, slab de înger, s-a revoltat împotriva adevărului și a plecat de la film. În prima parte a peliculei un grup, pe la jumătate altul, iar pe la jumătatea celei de-a doua jumătăți, ultimul grup. A rămas sala goală, adevărul urla în pustiu, neauzit de nimeni.

Oamenii, se pare, sunt incapabili să înțeleagă demersuri mărețe, cu adevărat nobile și îndrăznețe, spuse pe bune, verde-n față, fără prosteli și menajamente. Oamenii sunt incapabili să vadă pădurea de cioturile copacilor. Iar când vreun adevăr crud îi abuzează, se plâng că nimănui nu-i pasă. Și uită că și ei sunt acei nimeni din nimănui care au plecat de fiecare dată din fața adevărului, care i-au întors spatele, preferând comoditatea minciunii și a ignoranței.

Nimeni nu vrea să cunoască adevărul abuzurilor, astfel întreținându-le și făcându-le imposibilă profilaxia. Asta e cu adevărat dezgustător. Nu sângele dintr-un film ce nu vrea să-l spele.

Așadar, vă recomand ”Diaz, don’t clean up this blood”Adevărul trebuie spus și ascultat. Până la capăt.

Articol scris de Florin Moldovan



Comments are closed.