Revoluția și Moș Crăciun – de la șoimii patriei la licurici

Florin MoldovanRevoluția Română din 1989 a fost un eveniment ce s-a produs în viața mea la 6 ani. Vârstă la care Moș Crăciun, educatoarea de la grădiniță, Ceaușescu, Iliescu, luptele de stradă de la Timișoara și lupta lui Făt-Frumos cu zmeul mi se păreau toate elemente de basm. Am trăit-o în fața unui televizor Sport mic, alb-negru, mâncând cartofi prăjiți, privind entuziasmat, ca la un meci de fotbal. Auzeam fascinat că afară se trage, dar elanurile mele ,,revoluționare” care mă îndemnau să ies și eu să mă joc printre împușcături de-a hoții și vardiștii erau, desigur, cenzurate de către adulți. Păcat, altfel aș fi avut și eu astăzi certificat de revoluționar. Așa, am rămas doar telespectator la acele evenimente, fără voia mea.

Am început să scriu de când am învățat să scriu, era un joc nou ale cărui reguli nu le știam și nu mă interesau pentru că le făceam eu. Deși nu compuneam elogii la adresa marelui conducător, ci ode de bucurie primăverii și porumbelului fictiv cu aripa frântă pe care l-am ajutat eu să se vindece pentru a îi reda apoi libertatea (se pare ca eram și puțin disident și anticomunist din fragedă copilărie din moment ce scriam despre eliberare și libertate) m-am decis să public în ,,Șoimii patriei”, fiindcă, dacă scrisul mi se părea un act firesc, la fel mi se părea și publicarea textelor. ,,Șoimii patriei” era un nume ce rezona puternic în mintea mea de copil, îmi dădea impresia unei reviste serioase, plină de avânt, de perspectivă, de zbor într-un cer al creației fără plafon și limită. Era un cer deschis pentru un poet debutant de 6 ani care credea la vremea aceea că tot ce zboară se mănâncă. Deschidea o perspectivă sigură de devenire literară, patria din titlu oferea o garanție șoimilor ce își încercau aripile pentru prima oară, în ,,Șoimii patriei” te vedeai viteaz și semeț, scriitor în devenire.

Pregătisem foile cu poeziile scrise cu grijă, de mână, cu caligrafia mea de doctor, de această dată cât mai îngrijită, cu spațiu la stânga de 2 centimetri și textul frumos aranjat în pagină. Așa se obișnuia atunci, ordine și rigoare, frumosul prin echilibru. Cumpărasem plicul și timbrele, mai urma doar să completez la destinatar adresa redacției și să îmi trimit ,,creațiile” pentru a vedea, pentru prima oară, lumina tiparului și a minții cititorilor. Atunci a venit Revoluția. Revista a fost desființată sau, poate, doar redenumită, știu că, având abonament, am reînceput la un moment dat să o primesc în poștă. Dar maiestuoșii șoimi ai patriei deveniseră simplu: ,,Licurici”. Mândrul și aprigul șoim se transformase într-un banal gândac ce, e drept, emitea o biată lumină fosforescentă, dar și asta doar noaptea. Era noaptea minții luminată de o insectă, asta îmi adusese mie Revoluția, Moș Crăciun și împușcarea lui Ceaușescu. Mi s-a furat șoimul, șoimul patriei, și mi se dăduse în schimb un amărât de licurici. S-a coborât cam jos și cam abrupt nivelul. Dintr-o dată, din considerația ce simțeam că mi se acordă prin epitetul de șoim al patriei, adică viteaz, curajos, mândru, semeț, eram trecut la statutul de licurici, insectă nesemnificativă ce nu are altă treabă decât să emită în întuneric o palidă și de abia sesizabilă luminiță… Așa că m-am decis pe loc: eu în revista asta neserioasă nu mai public! Nu mă încântau nici paginile mai colorate, nici prostioarele de doi lei, pentru copii retardați, ce erau desenate acolo, ca semn al schimbării de politică comunistă și editorială. Mitul, atmosfera, aura electrică din jurul unui simbol se dezintegraseră, transfigurate  în penibilul culorii și ludicului facil și fără substanță.

De ce vă povestesc despre toate acestea, despre licurici și șoimii patriei? Fiindcă se apropie sărbătorile de iarnă și odată cu Moș Crăciun, sărbătorim de 23 de ani și Revoluția și  m-am săturat de clișeele pe care le aud an de an. Fiindcă Revoluția lui Moș Crăciun asta a adus pentru cei mai mulți dintre noi: licurici în loc de șoimi. Pentru cei de vârsta mea moșul revoluționar a venit în acel decembrie cu împușcați la televizor, sticle de Coca-Cola, banane, portocale, blugi și ,,ciocolăți”. Iar în locul aripilor de șoimi și de vulturi ni s-au oferit luminițe de licurici și, fiindcă aceste insecte strălucesc în întuneric, ni s-a oferit și un tunel în care să le putem privi. Dar penibilul licurici, în loc să producă lumină, producea în obscuritate doar derizoriu. În timp ce noi bâjbâiam în beznă în căutarea luminii de la capătul tunelului tranziției, unii ne furau din buzunare și până să ne dezmeticim bine ne-au furat și sistemele de valori, și sufletul cald și justa rațiune. În tunelul lung de 20 de ani am fost furați ca-n codru, ca țară și ca oameni. Încet-încet, de atâta întuneric, ochii ni se vor atrofia complet, nu vom mai avea nevoie de ei. Ne vor crește prin compensație perechi de urechi lungi, clăpăuge, măgărești, de care vom fi urecheați ritmic și cu care vom asculta doar de indicațiile scenice ale marelui licurici, singurul care posedă lumina: ,,ia-o la dreapta”, ,,ia-o la stânga”, dar niciodată ,,înainte”, ci doar ,,pas în spate”,  ,,joc de glezne”; fiindcă în locul luminii a venit criza, trebuie să fim cumpătați, austeri, nu ne putem avânta prea mult – vocea licuriciului e lege și lumină!

Nu sunt un nostalgic, fiindcă nu știu exact ce a fost înainte, am trăit aproape toată viața în tunel. Însă oricum, știu că șoimul acela era măcar al patriei pe când licuriciul e apatrid. Șoimul zbura în lumină, pe când licuriciul oferă doar iluzia unei slabe raze într-un întuneric de nepătruns. Înainte ni se ofereau ca modele de urmat păsări, acum doar gângănii. Revoluția a venit pentru mine în acel decembrie 1989 la fel ca Moș Crăciun, o fantasmă despre care știam că nu există și e inventată de cei mari. Acum, ascultă și ei de licurici. Licurici le-a trebuit, licurici au. Dar problema cu licuriciul e că el stăpânește lumina, iar noi doar întunericul, din care nicio gânganie fosforescentă nu ne va scoate, oricâte promisiuni am primi în acest sens.

Poate că scoaterea textelor de propagandă comunistă din revista ,,Șoimii patriei” ar fi fost un demers revoluționar suficient… dar numele să rămână! Ei au înlăturat doar forma, păstrând însă eufemistic fondul. Puteau să ne lase și șoimii și patria, cu tot ceea ce însemnau ele pentru noi. Șoimul e șoim și patria patrie, indiferent de regimul politic. Dar când dai șoimul pe licurici, riști să transformi patria în insectar. Ceea ce, în mare, s-a și petrecut. Lăcustele au cotropit și devorat totul. Până și licuricii, cu lumina lor cu tot. Acum, în tunel e beznă. E decembrie, va lumina doar bradul de Crăciun. De revelion, artificii. Apoi, întuneric iar. Liniște și pace. Revoluție? Unde? Când? Cum? Cu cine? Pentru cine? Pentru ce? Povești cu Moș Crăciun…

Articol scris de Florin Moldovan