16/01/2021

Revelaţia divină şi bunele moravuri

Există o noțiune în drept –  „bunele moravuri” și desemnează în esență etica socială în raport cu scurgerea timpului caracterizată de o continuă schimbare. La liturghie, duminică, preotul susținea cu multă tărie că cuvântul Scripturii e încă actual. Tind să cred că a încetat de mult să fie actual. Cred că și acest „cuvânt al Bisericii” poate fi alăturat noțiunii de bune moravuri. Și aș sfătui Biserica (pentru binele ei) să-l interpreteze în mod continuu, pentru că e mai bine ca revelația să fie oferită de Biserică nu de individul plat, tâmp (cum fac toate sectele ce consideră că fiecare dintre noi citind Biblia o poate interpreta).

Aveam în anul 1 la facultate o materie – drept roman, și multă bibliografie pentru acest examen. Din acea perioadă am început să îi înțeleg mai bine pe romani și sistemul lor de drept. Primul meu contact cu romanii a avut loc o dată cu Viețile celor 12 Cezari de Suetonius la literatură universală, când participăm la un concurs denumit Lumea Romanică. Cu toate că la început romanii erau niște brute ce aveau o organizare militară eficientă reușind să cucerească întreaga Peninsulă Italică, treptat o dată cu trecerea de la Republică la Principat și cucerirea Greciei, aceștia au început să se cizeleze, apreciind și cultura.

Practic influența grecilor asupra romanilor este covârșitoare. Totuși decadența romanilor a început o dată cu această „liniște” oferită de cultură și civilizație, de confortul sporit ce a generat și o moleșire a simțurilor. Scindarea Imperiului în de Apus și de Răsărit a fost practic o încercare de realizare mai eficientă a administrației, însă cel de Apus s-a stins repede datorită atacurilor barbare, vechii romani au ajuns niște leneși iar faimoasele lor legiuni erau compuse din mercenari (chiar germanici) ce nu aveau sentimentul de apartenență la imperiu. Căderea Imperiului în 476 a fost cred începutul lungului Ev Mediu Întunecat: o moarte a artei, a culturii…

Mulți consideră că creștinismul a fost cel care a pus capăt imperiului, însă eu cred că mai degrabă i-a acordat mai multă unitate o data cu oficializarea lui de către Constantin. Nu neg că valorile promovate de creștinism au putut constitui o slăbire a celor proprii ale romanilor: ce treceau totul prin sabie și după ce cucereau un popor, distrugeau cetățile, îi transformau în sclavi și arau totul în jur, după care construiau propria lor infrastructură distrugând astfel ce era până atunci. Da, probabil toate chestiile astea promovate de creștinism: iubire față de aproape, milă, dragoste față de Dumnezeu, abandonarea în brațele lui Dumnezeu și negarea grijilor cotidiene s-au înscris în decadența imperiului roman.

Și cred că și azi aceste „valori” îl opresc pe om să se realizeze în mod efectiv. Evident că unii dintre noi avem un respect de sine foarte ridicat și nu ne închinăm în fața nici unei instanțe superioare, fie ea Dumnezeu, ori fie ceva structură/ instituție a statului. Consider că o astfel de atitudine ar trebuie să fie proprie fiecărui individ: a invoca soarta pentru a-ți justifica propriile eșecuri e un act de lașitate, mai ales că atunci când te acoperă succesul invoci nu soarta, ci propria ta competență. Nu știu exact cum e cu liberul arbitru în sistemul catolic construit de Sf. Augustin, cred că o să caut ceva detalii cândva ( nota bene pentru mine), însă admir romanul pentru faptul că știa să fie crud când necesitățile vieții o cereau, știa să-și respecte liderul familiei (pater familias) și chiar a construit un sistem de zeități pentru diversele aspecte ale vieții.

Nu un Dumnezeu unic, omniprezent și omnipotent. Nu un Dumnezeu perfect. Evident că zeitățile romane au fost rezultatul unui sincretism religios: zeii Greciei au fost îmbrățișați de romani. Dar ceea ce îmi place cu adevărat la acești zei e faptul că sunt înzestrați cu slăbiciuni umane, cu toate defectele umane, ba chiar ei ajung să-i invidieze pe oameni pentru că datorită vieții lor vremelnice trăiesc totul într-o manieră total diferită. Evident că acești zei au fost invenția oamenilor pentru a-și justifica propriile afecte și defecte. Și raţiunea ne spune  că  însuși Dumnezeul creștinilor e mai mult o invenție umană (a evreilor pentru a-i putea controla pe creștini – cum mi-a argumentat o prietenă ce citește foarte mult despre societățile secrete și francmasonerie). Se pune întrebarea – suntem apți să ne ridicăm la valorile promovate de creștinism ce nu sunt în esență decât niște limitări, imputări aduse structurii umane, ori etica această nu este altceva decât o utopie ce face mai mult rău decât bine? Ori este mai bine să ne predăm intelectul Dumnezeului creştin?

Prefer concepția promovată de Biserica catolică, ce se consideră titulară a revelației divine, dintr-un singur motiv: cred că individul e incapabil de a înțelege astfel de idei, și își face mai mult rău decât bine, mai ales când e un ins banal, și prefer să asociez catolicismului ideea de competență. Prefer astfel biblia revelată de o instanță competentă, în ton cu timpurile. După cum bine știi a existat o dezbatere cu un an în urmă în cadrul Vaticanului asupra nesancționării religioase că păcat a utilizării mijloacelor contraceptive. E doar un început, cu un viitor destul de incert, însă e un început…

Chiar dacă nu îmbrățișez toate „valorile” creștine, nu neg efectele benefice pentru suflet ale unei confesiuni. Discutam cu o prietenă acum câteva zile despre a două venire a lui Iisus – ea e membră unei secte protestante – Biserică Carismatică. Și spunea că la a două venire doar cei botezați în spiritulul doctrinei lor vor fi acceptați de Nazaritean în rai. Am întrebat-o: de ce este necesară o judecată ulterioară, dacă eu mor mâine și ajung în fața instanței divine ce hotărăște să intru în rai, de ce să mai fiu scos din Rai ulterior la a doua venire și să fiu judecat din nou? Și mai adaug acum: dacă Dumnezeu e perfecțiune, prima hotărâre ar trebui să aibă autoritate de lucru judecat și să nu fie susceptibilă de apel sau recurs ori căi de atac extraordinare că în sistemele de drept terestre. De ce să fiu judecat de două ori pentru aceleași fapte în fața aceleiași instanțe (Dumnezeu)? E inutil dacă pornim și de la prezumția că Dumnezeu fiind perfecțiune a dat în prima judecată o decizie ce va fi identică și cu cea din a două judecată. Ori Diavolul, în speranța că va aduce noi locatari la el în iad din rai, are drept de apel sau recurs?

Subscribe To Our Newsletter

Albert Einstein – personalitate complexă, omul secolului XX

Albert Einstein s-a nascut pe 14 martie 1879 la Ulm, si este  personalitatea cea mai...

Închide