Renunţarea ca fericire

Transcriu şi prescriu un singur leac împotriva excesului de luciditate: renunţarea. Fericirea e un complex superfluu, discutat şi rediscutat, întors pe toate feţele şi toate faţetele, astfel încât orice cuvinte expuse aici riscă să capete caracterul de platitudine. E cert că nu există în umanitatea asta nici măcar 2 persoane care să iasă în public, zi de zi, zi după zi, şi să-şi strige fericirea.

Mai degrabă există oameni care zi după zi, zi de zi, îşi strigă nefericirea.Şi oare din ce pricină faptul atât de indubital al însoţirii fiinţării de nefericire subzistă în fiecare dintre noi? Oare care să fie motivul esenţial al nefericirii noastre? Există sute de răspunsuri date de diversele perspective/paradigme etico-morale asupra existenţei. Voi menţiona aici viziunea budistă asupra nefericirii.

În viziunea lui Buddha există 4 adevăruri nobile recunoscute de fiecare budist:

– naşterea este suferinţă

– bătrâneţea, boala este suferinţă

– a fi unit cu ceea ce nu iubeşti e suferinţă, a fi despărţit de ceea ce iubeşti e suferinţă

– moartea este suferinţă.

Astfel totul în viaţă de la naştere la moarte, de la legături la despărţiri – poate deveni sursă de frustrare. Suferinţa este astfel peste tot: când suntem legaţi de persoane sau de situaţii care nu ne plac sau când suntem constrânşi să ne despărţim de fiinţe sau de obiecte care ne sunt dragi. De unde vine deci suferinţa? Ea se naşte din setea de dobândire , de posesiune.

În Filosofia Dreptului, Hegel explică nevoia omului de posesiune ca sursă primară a dobândirii ulterioare a dreptului de proprietate. Dar tocmai ce îl împlineşte pe om devine suferinţă pentru el.

Gânditorul budist oferă şi un răspuns la întrebarea cum e posibilă stingerea suferinţei: prin stingerea setei, prin încetarea oricărei forme de ataşament – această stingere a lăcomiei este cu siguranţă Nirvana.

În condiţiile societăţii postmoderne unde a fi proprietar reprezintă dovada superiorităţii, astfel de consideraţii riscă să capate un caracter de desuetudine.

Când suferi de un exces de luciditate fericirea îţi va fi refuzată chiar şi în modalităţile ei cele mai insignifiante de manifestare. Soluţia la care am ajuns poate fi exprimată în următoarele rânduri:

A constata că niciodată nu vei dobândi fericirea e cel mai sănătos lucru cu putinţă. Fericirea nu este altceva decât esenţa nefericirii, iar a fi conştient de faptul că totul e suferinţa e primul pas spre fericire. Contemplarea nefericirii altuia/alteia te face să realizezi cât de fericit eşti prin faptul că nu te confrunţi cu aceleaşi probleme ca respectivele persoane. Sunt fericit prin faptul că ştiu că îmi e imposibil vreodată să fiu fericit- doar aşa viaţa e suportabilă.