Quo Vadis

Chilon Chilonides – filosof si cunoscător al vremurilor prezente şi trecute, fin observator, subtil şi atât de adaptabil în orice situaţie, păgân şi creştin, după nevoie…

Romanul Quo Vadis scris de Henrik Sienkievicz poate constitui pentru un creştin o adevărată comoară, o geneză a creştinismului timpuriu întărit prin flăcările devoratoare izbucnite din îndemnul unui Tigelinus avid de putere. Cu toate că orice tiran ar trebui pus la zid pentru mârşăviile comise, Nero, poet şi estet, este cel care în mod indirect a dat naştere creştinismului. În primă instanţă afirmaţia ar putea fi uşor combătută şi criticată. Cu toate acestea Nero, după cum însuşi Petronius spunea, a dat lumii o nouă religie, chiar dacă în amfiteatre creştinii erau devoraţi fie de fiare, fie de flăcări. Practic totul guvernează sau gravitează în jurul ideii de iubire. Iubirea presupune de multe ori iertare. Ideea creştinismului – iubirea şi iertarea faţă de aproapele tău – era de neconceput pentru romanul secolui I. Marcus Vinicius nu poate înţelege iniţial temeiul acestei doctrine. Ideile acesteia i se par irealizabile şi în contradicţie cu planul vieţii practice. Cu toate acestea observând conduita lui Ursus (barbar) şi a celorlalţi creştini faţă de el, în ciuda neplăcerilor pe care el li le provocase încercând să o răpească pe frumoasa Ligia, începe să conştientizeze efemeritatea vieţii sale trecute. Consecinţa: detensionarea regimului faţă de sclavii săi, renunţarea la dobândire prin violenţă, la vicii atît de obişnuite Romei, refuzul de a-i fi amant Divinei Augusta.

Oricine poate sesiza în acest roman, fără urmă de îndoială, un plan perfect al autorului de a zugrăvi naşterea creştinismului (centrat pe ideea de iubire) alături de o iubire dintre un tribun roman (Marcus Vinicius) şi o ostatică ligiană (Callina sau Ligia) crescută de mică în obiceiul quiriţilor.

Cele două planuri cunosc aceeaşi evoluţie. Dacă iniţial ele par a fi de neconceput într-o asociere (conflictul concret între virtutea creştinească a Ligiei şi păgânismul lui Vinicius), totuşi iubirea (element esenţial în ambele planuri) facilitează această asociere. Ligia se condamnă pentru ce începe să simtă pentru Vinicius, dar apostolul Petre îi spune că e ceva firesc şi îi explică că iubirea este de la Dumnezeu. Petre îi logodeşte pe cei doi. Asistăm astfel la prima comuniune între lumea veche (romană – axată pe zei, sclavie, tiranie şi desfrâu) şi lumea nouă  (creştină – axată pe un singur Dumnezeu, iubire, libertate şi cumpătare). Lucruri pe care şi Vinicius le simte… Lucruri pe care Petronius le observă şi îşi dă seama că noua ordine se va axa nu tot în jurul puterii unui Cezar, ci în jurul acestui Christ. Chiar şi Vinicius observă cum noua religie a pătruns nu doar în rândul sclavilor, ci şi în rândul gărzii pretoriene şi chiar în mijlocul nobililor romani. Marcus Vinicius concluzionează în sinea lui că întradevăr creştinismul are o forţă extraordinară dacă nu face deosebirea dintre oameni, dintre diversele clase sociale.

Ba chiar şi mai mult rivalitatea dintre Petronius şi Tigelinus (ce putea fi uşor tranşată de Petronius în favoarea lui) faţă de a câştiga favorurile lui Nero, conduce la angrenarea unor mijloace care au drept finalitate învinovăţirea creştinilor pentru incendierea Romei. Putem identifica în structura lui Petronius resemnarea, fuga de mizeriile unei lumi josnice dominate de un tiran nebun, o lene a laturii profane (trăsături identificate de existenţialiştii de mai târzu ca proprii omului). Chiar Petronius în acea superbă scrisoare de la finalul vieţii sale adresată lui Nero zugrăveşte starea de lucruri în deplina sa realitate. Petroniu ştia că în cele din urmă Nero se va plictisi de el, dar îşi acceptă soarta. Moare fericit, în braţele iubitei sale Eunice.

Punctul culminant al romanului îl constituie incendiera Romei. Structura pesonalităţii lui Nero poate fi analizată din prisma ultimei scrisori a lui Petronius către Nero. Într-o sintagmă “poet de mahala”. Ca şi împărat al romei şi implicit al lumii Nero reprezenta autoritatea supremă. În pragul măcelului, unii creştini observă că adevăratul zeu în lumea aceasta este el. De aceea toţi îl linguşesc pe imperator, toţi îl mint pentru a câştiga câte ceva. Nero menţinea ordinea prin teroare. Îşi ucisese soţia, mama… Orice cuvânt care nu-i plăcea aducea moartea celui care îl rostise. Este firesc astfel ca Nero să se considere un geniu şi să aibă o concepţie falsă asupra valorii sale. Singura sa legătură cu realitatea este Petronius. Ţinând cont de părerea lui, îşi dă seama că doar Petronius îi spune adevărul. Este, după cum marturiseşte, singurul lui prieten.

Pentru a realiza o adevărata capodoperă Nero are nevoie de inspiraţie. Din acestă cauză vrea să călătorească în Grecia. Ba mai mult vrea să incendieze Roma ca un sacrificiu pe altarul artei. Cetatea Eterna, incendiată… Pus în faţa unei răscoale a plebei, vina cade asupra creştinilor. Pâine şi circ pentru a fi preaslavit de mulţime… Devenit nefolositor pentru Nero, Petronius încearcă să se bucure de clipele rămase. Nepotul lui Vinicius suferă ştiindu-şi logodnica închisă din ordinul lui Nero. Cezar vrea să-l vadă pe Petronius suferind, cerând îndurare…

Descrierea creştinilor devoraţi de lei este superbă, de un sfâşietor naturalism… Punctul culminant şi în acelaşi timp victoria noii religii faţă de Roma este reprezentată de lupta lui Ursus cu un taur, simbolizând pe zeul suprem al romanilor, Iupiter. Iupiter cade în faţa iubirii, o fecioară îşi urmează inima condusă de iubire şi consacră prăbuşirea Romei şi naşterea creştinismului pe ruinele sale. Plebea rămasă impresionată de victoria ligianului asupra taurului cere eliberarea lui şi a fecioarei, iar Nero se cutremură… Se supune dorinţei poporului iar Vinicius îşi duce iubita acasă.

Pentru o lume nouă, la fel cum Nero credea că pe altarul artei trebuie sacrificii, apostolul Petre îşi primeşte cu seninătate soarta şi moare pe cruce. Ştie să pună bazele unei noi ordini spirituale ce nu se va stinge niciodată. Cetatea Eternă îşi primea jertfa…În ceea ce priveşte soarta lui Nero aceasta este previziblă: rămas singur, se sinucide ajutat, cu încredinţarea că un mare poet moare odată cu el… Cu toate acestea nu este de neglijat rolul central pe care îl joacă Chilon Chilonides în roman. Grecul, simbolizând adaptabilitatea la orice religie, trădător al binefăcătorilor săi, constituie de asemenea ultima victorie şi cea mai importanta a creştinismului: prin convertirea lui, victorie asupra ideilor prime ale omenirii.