Poporul român?!

Poporul roman: un oximoron, zic eu. Ceva in genul, ca sa-l parafrazez pe un personaj de-al lui Umberto Eco, urbanismului la populatiile nomade.

De unde contradictia? Dupa o istorie pe care o proclamam sus si tare si o existenta presupusa de 2000 de ani, inca nu reusim sa fim un popor care sa se defineasca prin altceva decat statutul cetateniei, respectiv al apartenentei la stat. Noi nu suntem in primul rand romani. Suntem moldoveni, banateni, olteni, ardeleni, dobrogeni, unguri, tigani, etc. Nu reusim sub nici o forma sa ne percepem ca fiind un tot unitar. Partea buna este ca odata cu disolutia granitelor si treptata disparitia a organizarii statale asa cum a fost ea pana acum, putem spera ca restul natiunilor vor ajunge la fel de rau, deoarece nu cred ca vom reusi noi sa fim mai bine, prea degraba.

Poporul roman este un neam care daca aude ca i s-a sculat cuiva, degraba isi da chilotii jos, dupa cum bine spunea un amic in urma cu cativa ani. De altfel, istoria Romaniei, pe scurt, ar fi cam asa: 10 oameni cumsecade si sanatosi, stau intr-o ograda. Intra unul mic si sfrijit, tot din satul lor, dar cu gura mare, zbierand si urland, amenintandu-i pe aceia 10 oameni falnici, iar cei 10 se iau si, speriati, sar gardul la vecin, care-i ia la dreapta poceala ca i-au calcat curtea fara voia sa. Mai apoi, ciomagiti bine, se intorc spasiti la poarta gospodariei de unde au fugit, cerand voie sa intre de la piticania nevolnica ce deja se facuse stapan peste lucrul lor. Acesta ii primeste, dar le pune conditia sa-i fie supusi. Cei 10 sunt de acord.

Suntem o natie care nu condamna hotia. Mai ales daca hotul scapa. Il invidiem ca poate sau ca a avut ocazia sa fure. Speram in subsidiar sa avem si noi aceasta nepretuita sansa!

Folclorul nostru proslaveste in repetate randuri talhari la drumul mare,numiti haiduci. Acestia aveau, pare-se, un fel de rol similar cu transporturile cu ajutoare „de dincolo”! Luau de la unii care au furat mai mult decat ceilalti, si imparteau la popor, care ii astepta ca pe Mos Craciun. Cred ca daca un sat prostea un haiduc de asta sa lucreze pt ei, nu aveau altceva de facut decat sa-i ofere alcool si femei, ca sa fie stimulat sa mearga la produs pe drumul mare. Obiceiul se perpetueaza si azi. Cel putin nu putem fi acuzati de lipsa de consecventa.

Regretam orice regim trecut, pe care l-am falit moral si financiar datorita comportamentului nostru, pe motiv ca atunci ne descurcam mai usor. Deh, cunosteam mecanismul. Schimbarea ne deruteaza.

Nu protestam impotriva legiuirii aberante. Ne gandim cum putem sa pacalim orice reglementare. Ulterior ne miram cate legi aiurea avem.

Traim cu iluzia unui trecut glorios, in care produceam cele mai grozave surubelnite si chei fixe de 13 mm din lumea asta! Evident am pierdut toate astea din cauza unor conspiratii complexe care au sapat la temelia valorilor noastre!

Fata de orice actiune neaosa avem un simt critic destructiv, la limita patologicului, descurajant! Amintim ca marile valori in respectivul domeniu nu apartin acestui neam, noi nefiind specialisti in respectivul domeniu! Dupa o bere, clamam cu naduf nemultumirea noastra ca nu suntem recunoscuti cel putin ca egali ai altora in domeniile in care afirmam cu tarie, anterior, ca nu suntem specialisti. Evident, pentru a evita disonanta, „valorile reale” pentru care ar trebui sa primim recunoasterea sunt fie decedate fie in alta parte, cel criticat anterior fiind in continuare dezaprobat si descurajat.

Suntem specialisti de anvergura enciclopedica! Universalitatea cunostintelor si specializarilor noastre este intrecuta doar de mandria de a fi cei mai priceputi in orice! Nu ne deranjeaza ca de fapt nu stim nimic cu precizie, ca suntem autentici semidocti, cu o cultura si cu mecanisme de gandire formate in cel mai fericit caz pe „discopery”!

Imnul nostru: mare si sincera lucrare, de real mestesug! Este momentul nostru de sinceritate! Acolo recunoastem deschis ca premisa existentei noastre este somnul! Imnul nostru este structurat in jurul ideii ca dormim tun, la limita comei. Si incercand sa ne readuca in simtiri, nu reuseste decat sa ne reaminteasca starea in care ne gasim: somnul adanc. Sa nu care cumva sa uitam! E mai bine asa! Dormim! Pasivi si retrasi in visari si lumi create de vointa de a sta bine ascunsi si linistiti, plini de anestezice marete sperante si asteptari! Un somn adanc. In vis totul e perfect! Si cum ar putea sa fie altfel poporului a carui singura asteptare si vesnica speranta este „sa i se faca”?