Pielea trece, sufletele rămân

dali1Să intrăm abrupt în subiect, că așa cum eu mă plictisesc citind editorialele altora, nu vreau să vă plictisesc citind editorialele mele. Mergeam într-o dimineață cu mașina. Ploua torențial. Ascultam muzică, eram vesel, bine dispus, frumos și deștept – vorba vine. Într-o secundă, mașina a început să se dea peste cap, iar eu cu capul de volan, fiindcă nu aveam centura și gât nu făcusem la sală ca să-mi pot ține capul lipit de tetieră, așa cum îmi țineam restul corpului lipit de scaun. Sincer să fiu, senzația n-a fost rea, simțindu-mă ceva gen montagne russe, numai că pe bune… dacă nu ar fi fost partea cu fața izbită temeinic și repetat de volan, ar fi fost chiar o experiență interesantă… pe care, însă, totuși, nu o recomand și n-aș repeta-o.

Dar nu despre accidente de mașină vreau să vă vorbesc, ci despre partea cu fața. După vreo câteva secunde, mașina s-a oprit, cu roțile în sus. Eu agățat cu capul în jos, ca liliecii. Sângele mă îneca, pe gură și pe nas, dar ce era mai straniu era că nu îmi mai simțeam o jumătate de față – o simțeam, dar o simțeam ca și cum n-ar mai fi, ca și cum ar fi înfundată undeva, înăuntru, lipsă vreo câțiva centimetri buni în adâncime și pe jumătate inexistentă în lățime. Desigur că era, la locul ei, ba chiar triplă, în momentul în care, la Urgență, m-am uitat în oglindă. Era umflată, mov, roșie și-nsângerată. Un dezastru. Lângă mine, lângă scaunul pe care am așteptat vreo 4-5 ore până să fiu trimis mai departe, fiindcă nu eram considerat caz grav, lângă mine ședea o fată frumoasă, și ea cu fața umflată, dar nu chiar ca mine și din cu totul alte motive. Plânsese toată noaptea fiindcă iubitul o părăsise și încercase în consecință să părăsească viața. Fiind, printre altele, și un bun psihiatru, psiholog și pisălog, i-aș fi cerut un număr de telefon, să o consolez, să nu mai facă, vorba aia, să o fericesc pe fată dac-o vedeam așa nefericită… însă, la fața pe care-o aveam, n-aveam față de-așa ceva. Așa c-a rămas biata fată neconsolată, iar eu am fost trimis mai departe la reparații capitale la maxilo-faciale, adică la reparații la cap. Întrebându-l pe chirurg dacă o să-mi rămână ceva urme după accident, c-aveam niște oase zdrobite, mi-a dat un răspuns, pe care atunci l-am considerat unul foarte metaforic: ,,Stai liniștit, c-or să te mai iubească femeile!”. Și-am înțeles că nu va rămâne nicio urmă, și n-a rămas, și m-au mai iubit. Și sper, mă vor mai iubi. Dar oare, dacă ar mai fi rămas urme, m-ar mai fi iubit? Sau ar fi dispărut iubirea și iubirile, fără urmă…?

,,Frumusețea e o fâșie, e o bucată subțire de piele…”, îmi spuneam la Urgență, privindu-mă în oglindă… ,,cât de superficială și de ușor de distrus e frumusețea… la ce chestii ne închinăm, ce chestie ne atrage, ce lucruri iubim… o fâșie de piele întinsă pe oase… iar dedesubt, numai sânge și carne, urâtă și respingătoare… o secundă și s-a dus frumosul… s-a dus totul, și n-am mai rămas cu nimic… ce nimicuri ne atrag, ce nimicuri ne plac, la ce nimicuri ținem…”

Frumusețea pielii întinse pe față, pe corp, e despărțită doar de un milimetru de monstruozitate – de monstruozitatea pe care o acoperă. Și nu e nevoie de accidente pentru a își arăta dedesubturile… e destul ca timpul să-și facă numărul – de ani, și gata! s-a terminat cu frumosul și, vorba chirurgului, ,,n-or să te mai iubească femeile”.

Așa cum pielea îmbracă oasele, mușchii, țesuturile nevăzute, dar ghicite ca și contur și frumoase astfel, spiritul îmbracă trupul, conferindu-i un alt tip de frumusețe, nepieritoare. Jupuit de pe trup, spiritul lasă să se vadă dedesubturi monstruoase, chiar și acoperite de-o piele sublimă. Fără pielea translucidă a unui spirit efervescent, estetica cărnii e doar o estetică a grotescului, a scabrosului efemer. Te încântă pentru o secundă, dar trupul frumos fără spirit își dezvăluie imediat sângele și țesuturile de carne neacoperită de piele, își arată nimicul trecător și nonsensul. Te plictisește și îți repugnă, te face să pleci și să-ntorci capul în altă parte, să închizi ochii minții, ca la un accident, în care vezi carnea jupuită a accidentatului ce te oripilează.

ascensionAcum, bine, să nu cădem în demagogie și-n spiritualitate prefăcută și ieftină, să nu facem pe sfinții și pe călugării moraliști. Degeaba ai pielea fină, dacă oasele-ți sunt strâmbe, țesutul adipos în exces și mușchii atrofiați. Un trup frumos e unul care îmbracă într-o piele delicată o constituție bine echilibrată. La fel e și cu senzația de ansamblu la un nivel superior: un om frumos, în întregimea sa, trup și suflet, e unul al cărui spirit frumos îmbracă un fizic atrăgător. Se poate, desigur, să fii hidos fizic, dar prin spiritul tău elevat, să fii o persoană foarte plăcută, cu o spiritualitate debordantă, apreciat și iubit. Însă nu frumos. Dar plăcut. Invers, în schimb, hidos spiritual, dar minunat fizic, sfârșești în mod sigur antipatic, plictisitor și evitat.

Frumosul din carne și din oase e ceea ce vă ține în viață, e viața din voi, sufletul. Atunci când nu e, sunteți bucăți de carne. Uneori, ceilalți vă și folosesc ca atare, vă tratează ca pe obiecte, ca pe animale de companie sau de povară. Undeva trebuie să fie, totuși, și-atunci când nu e, că altfel n-ați fi. Căutați-l bine, în loc să vă uitați doar în oglindă, mai închideți și ochii și oglindiți-vă în voi. Îmbrăcați-vă trupul cu ce vedeți iar ceilalți vă vor vedea altfel. Veți avea un frumos peste carne și oase, care va supraviețui chiar și atunci când veți deveni doar oase. Pielea trece, sufletele rămân…

Articol scris de Florin Moldovan