Obiceiuri uitate reînviate la Slimnic

33

”Da’ io încă nu am mai ţăsut, cred că îs vreo 30 de ani de când nu am mai pus mâna pe război”

 

La câţiva paşi de Sibiu, în comuna Slimnic, la iniţiativa cătorva femei, obiceiul ţesutului a fost readus la viaţă. Femei simple, de la ţară, cu bunul simţ şi umorul la purtător, aşa ar putea fi descrise cele patru mătuşi ambiţioase care s-au gândit să scoată de la naftalină războiul şi celelalte lucruri de care au nevoie pentru a ţese. Ana Froman, care e recunoscută ca fiind o persoana veselă şi vioaie, Elisaveta Bleoca, cea care a venit cu “obiectul muncii”, şi anume războiul, Ana Albu care, deşi stă destul de departe, vine de fiecare dată cu drag şi, nu în ultimul rând, cea care găzduieşte mica şezătoare, Maria Bleoca. Dumnealor m-au primit şi pe mine într-una din zile, pentru a-mi satisface câteva din curiozităţile mele legate de munca lor.

 

Modelele iilor sunt vechi de când pământul, le-au moştenit din moşi strămoşi. Aşa au învăţat şi obiceiul ăsta şi l-au păstrat cât au putut, dar de când a intervenit tehnologia nu mai prea are nimeni timp să stea să înveţe cum stă treaba cu ţesutul şi urzitul. Nicio femeie tânără nu mai e interesată să mai înveţe aşa ceva, darămite fetele. Acest obicei o să se stingă o dată cu ultimele femei care îl mai practică. Din nefericire acesta nu e singurul, pentru că multe dintre tradiţii s-au stins şi vor mai dispărea pe parcurs. Să ţeasă, au învăţat în şezătorile care se făceau în copilăria şi tinereţea lor. Acolo au deprins să facă de toate: să urzească, să ţeasă lucruri precum: covoare, ştergare, saci, ii şi chindeauă. De asemenea, şezătorile erau şi un prilej în care cântau, povesteau şi se simţeau bine, pentru că aşa treceau mai uşor peste greutăţile vieţii.

 

 

“Pluşatele alea din magazine, nu’s faine ca astea”

Intrând în odaia în care se adună femeile, am avut impresia ca am urcat în maşina timpului. Camera nu şi-a pierdut farmecul de odinioară, nu a fost afectată de valurile modernizării. Tuşa Maria a avut grijă să păstreze cu sfinţenie toate ţesăturile la care au muncit şi au depus trudă multe femei. “Le pun pe aici, că ce să le fac, să le ţâp? Pluşatele alea din magazine, nu’s faine ca astea, dar ce să facem va trebui să ne mordenizăm şi noi.” zice tuşa Maria. Ţesături sunt peste tot în casă, pe pat, la icoane sau pur şi simplu de decor, camera este împânzită de astfel de lucruri, care odinioară reprezentau zestrea fetei. Lucruri care au fost făcute cu drag şi cu mult suflet, pentru că asta se observă la o simplă privire asupra unei ţesături.

 

Cei care încă mai păstrează aceste astfel de lucruri, sunt convinsă că nu pot să se despartă cu uşurinţă de ele, vrând să păstreze vie amintirea strămoşilor lor. Întrucât sunt moştenite sau chiar făcute de propria-i mână şi au multă valoare sentimentală, iar asta nu te împiedică să laşi deoparte astfel de lucruri. De asemenea, am observat cu câtă nostalgie îmi povesteau mătuşile despre trecutul lor şi faptul că nu ar putea renunţa vreodată la zestrea primită.

 

Da’ io încă nu am mai ţăsut…

Pe timpul iernii şi începutul primăverii mătuşile şi-au făcut timp pentru a se întruni, unindu-şi forţele pentru a reînvia o frumoasă tradiţie. Zilnic sau la 2-3 zile, în funcţie de timpul pe care îl aveau, mătuşile s-au întâlnit la tuşa Maria care le aşteapta cu cafeaua caldă pentru a începe în forţă o nouă zi de muncă.  “Dimineaţa când vin, le dau cafeaua caldă ş-apoi le pun la treabă” spune tuşa Maria râzând. S-au gândit ele şi nu au facut rău, să readucă la viaţă o tradiţie care a încetat în urmă cu 30 de ani în Slimnic, din câte ştiu dumnealor. “Da’ io încă nu am mai ţăsut, cred că îs vreo 30 de ani de când nu am mai pus mâna pe război”, mărturiseşte tuşa Anuţa. Deşi a trecut atâta timp de atunci, nu au uitat cum se face, pentru că spun ele, că ce ai învăţat o dată nu se uită. Cea care coordonează totul şi se pricepe bine, dar are şi cea mai dificilă sarcină, e tuşa Anuţa. Care, cu suveicile în mână, multă voinţă şi concentrare, adună fir cu fir, iţă cu iţă, până se formează un model frumos pentru următoarele ii. Pentru că asta şi-au propus să facă, cât mai multe ii, atât pentru ele, întrucât au rămas fără straie, după cum mi-a spus tanti Ana: “Am rămas fără ii, că le-am dat la nepoate, că acolo în Spania se îmbracă pe la festivaluri.”, cât şi pentru copii şi nepoţi, dar în special pentru a le îmbrăca la marile sărbători.

Un rol important în reluarea tradiţiei l-a avut şi părintele George Piţ, care a reuşit să mobilizeze şi să încurajeze cât mai multă lume să îmbrace portul popular ca să înfrumuseţeze sărbătorile. “Acuma numa’ o început să se mai îmbrace lumea, de când o vint părintele, că pănă acuma nu s-o mai pre îmbrăcat nime”, zice tuşa Maria. Astfel  se creează o atmosferă aparte la slujbe, de la care nu ai vrea să lipseşti, văzând pe toată lumea îmbrăcată la fel şi atât de special. Purtând totodată bucuria strămoşilor, care s-ar mândri văzând că preţioasele lor haine sunt purtate acolo unde trebuie şi valorificate la adevărata lor valoare.

 

 

 

“…noi suntem numa’ ucenice”

Chiar dacă pare uşor la prima vedere, e cam complicat să asamblezi un război. Trebuie să te înarmezi cu multă, multă răbdare si dibăcie pentru a pune cap la cap toate iţele şi iţişoarele pentru a-i da de cap. Războiul e al mătuşii Veta (cu care nu am reuşit să vorbesc întrucât era bolnavă) care s-a gândit că e păcat să-l lase să se odihnească atâta timp.

 

Într-una din zile şi-au propus ele, prietene fiind şi văduve totodată, să se strângă să facă ceva folositor şi să-şi mai aline singurătatea unei alteia. Au scos uneltele necesare. Le-au şters de praf şi s-au instalat la tuşa Maria. Aşa s-au pus pe treabă şi încet, încet l-au urnit din nou. Au stabilit ce are fiecare de făcut. Astfel, cele care ştiu tese, adică tuşa Veta şi Anuţa, iar celelalte două le ajutau la ce mai era de făcut, că spun ele: “Noi am învăţat de la tuşta Ană şi tuşta Vetă, ca astea-s ţesătoare, noi suntem numa ucenice.”, mi-au spus tanti Ana şi tusa Maria, iar tuşa Anuţa mi-a mai mărturisit că: ”Eu am învăţat de acasă, de când eram copilă, de la muma.”. Am observat cu câtă migală lucrau si de câtă atenţie şi stăruinţă au nevoie, deoarece cea mai mică greşală le pot costa. Dacă din neatenţie greşesc modelul, trebuie să taie aţa şi să repete operaţia, lucru care ia ceva din timp. Aşa că tuşa Anuţa nu le prea lasă să facă vreun pas greşit, pentru că ea trebuie să repare ce se strică şi e destul de dificil.

 

Bărbatul care face “de toate celea”

Printre altele am mai aflat că simpaticile mătuşi mai sunt vizitate din când în când de singurul bărbat din sat care ştie a ţese şi coase, şi anume bădiţu’ Pavel. Care ţese la război, face cipcii, tricotează şosete, într-un cuvânt face “de toate celea” cum l-au descries femeile. Bădiţu’ mai vine să vadă cât au mai lucrat femeile şi să le mai necăjească puţin. Poate mai fură şi dumnealui ceva meserie, având în vedere că are de gând să se apuce să-şi coasă o ie.

Nu aş fi avut cum să mă plictisesc cu astfel de femei. Pentru că în timpul în care am stat cu ele şi le-am descusust, pentru a afla câte ceva despre activitatea lor, m-am distrat de minune. Am povestit, am glumit, am râs, impărtăşindu-mi momente frumoase din viaţa lor şi a satului. Mi-aş fi dorit să mai rămân, dar nu am vrut sa le mai reţin, deoarece aveau lucruri măreţe de făcut.

Roxana URSU

 

 

 

 

Romania pradata cu concursul justitiei – comunicat ALO

  Comunicat de presă   ALO, Alianța Lege și Ordine, organizație apolitică de monitorizare a...

Închide