Oameni zâmbitori

Oamenii au uitat să mai zâmbească; sunt apatici, trişti, încruntaţi, le lipseşte pofta de viaţă şi lumina din priviri. E suficient să petreci câteva minute în stradă şi să-i observi. Tabloul care ţi se zugrăveşte în faţă e plin de tristeţe şi deznădejde.
Sunt convinsă că de fapt avem mult mai multe motive să zâmbim decât să fim încruntaţi şi totuşi ne lăsăm copleşiţi de acele lucruri care ne răpesc zâmbetul de pe faţă.

Se întâmplă uneori, ca în tabloul lipsit de culoare în care ne mişcăm mult prea grăbiţi, să întâlnim o privire blândă, un zâmbet cald…Poate fi derutant, dar în acelaşi timp un moment de revelaţie – se poate şi altfel, oare în ce moment am uitat lucrul acesta? Oare a câta oară am uitat lucrul acesta?

Controlorul care mi-a mulţumit şi mi-a zâmbit când mi-a înapoiat abonamentul, vânzătoarea care mi-a urat zâmbitoare şi sinceră să am o zi frumoasă, băieţelul care mi-a zâmbit pe sub căciulă, ruşinat şi apoi mi-a întins punga lui cu pufuleţi, tânăra alături de care am zâmbit complice la semafor, atunci când maşina care a trecut grăbit prin faţa noastră ne-a umplut de zăpadă, bătrânica de la colţ care a zâmbit cu ochii în lacrimi atunci când am cumpărat flori de la ea – toţi mi-au amintit, pe rând, că se poate şi altfel.

Şi poate că nu e totul pierdut, poate că totuşi reuşim să ne reamintim cum să zâmbim, chiar şi atunci când sufletele plâng.