Noaptea de la noapte

MOTTO:  ,,O NOAPTE ȘI O ZI, O VIAȚĂ DE OM”

…Nouăsprezece, douăzeci, douăzeci și una, douăzeci și două. De ce-mi ieșiseră aseară douăzeci și patru? Am greșit, dar când? M-am obișnuit să le văd pe toate, doar le număr de-atâtea nopți, le știu la fiecare locul, atât cât pot să mă orientez prin dreptunghiul acesta pe care-l am în față și știu că două dintre ele luminează mai intens, dar oare să fi greșit? Ia să vedem, să mai încerc, oricum n-am ce pierde. Deci: trei în dreapta și cu două mai jos puțin, cinci și cu șase în stânga, unsprezece și cu… Of, iar a-nceput copila asta să tușească. Au adus-o de câteva zile și nu tușea, iar acum… Și dacă n-ar bate atât de tare vântul! Mișcă mult creanga din fața ferestrei și acoperă tot, mă încurcă și uite, iar trebuie s-o iau de la capăt. De ce am văzut ieri douăzeci și patru? Așa… deci hai să mai încerc… trei și cu patru, șapte și cu două, uite, acolo, puțin mai jos, nouă, și cu…

-Hai, întoarce-te puțin, așa, da, stai așa că n-o să te mai doară!…

Iar a venit speriata asta și-mi tulbură numărătoarea! Și doar i-a spus Mira că mi-am terminat antibioticele, pe ce lume o fi trăind?! Nu mai fac de trei zile febră, dar se pare că i-a rămas întipărit numărul patului meu și-n miez de noapte îmi tulbură mie gândurile. Bine c-a stins lumina și-a plecat! Da, deci șaptesprezece acolo-n dreapta și cu două mai jos…De ce a spus că-mi mai recoltează mâine puțin sânge? Da’ de ce m-oi mai fi gândind eu la asta? Acum se luminează și nu știu unde am greșit cu adevărat și când? Uite că a mai stat puțin vântul și nu mai mișcă atât de tare creanga din fața ferestrei. Numai de n-ar apărea vreun nor, că atunci…trebuie să aștept să vină noaptea de la noapte! Nu, nu mă plictisesc noaptea, uite, mai număr, mă mai gândesc, dar nu pot, tot nu pot să dorm. Oare ce copac o fi aici? Nu-mi dau seama după frunzele astea puține care abia se mai țin, cu disperare se țin de creangă. Nu se lasă sau n-o lasă? Întinzi mâna unei lumi și ea ți-o prinde sau refuză să ți-o atingă. Ramura asta are un braț… Oare prinde frunza? Și dacă o prinde, cât timp poate s-o țină așa? Tot cade până la urmă, de ce s-o mai chinuie  în bătaia vântului? Este ea viață? Și oare unde este viață în camera asta în care mă aflu de…Oare de câte zile mă aflu aici? Nu știu când și cine m-a adus. Of, dacă m-aș putea întoarce puțin! Parcă nu-i piciorul meu, iar mâna, mâna asta inertă e atât de grea!

De ce am văzut ieri douăzeci și patru, iar azi douăzeci și două? Am numărat de trei, patru ori, am fost oare ieri mai obosită sau azi nu sunt în apele mele? Și de ce să nu fiu? Doar mi-a spus că peste câteva zile mă poate lua acasă, de ce să nu fiu? M-am obișnuit, uite că m-am obișnuit să-mi treacă zilele, nopțile în acest pat în care mă aflu de …Nu, nu știu de când sunt aici și nimeni nu-mi spune nimic; mi-au spus însă că pot să mănânc singură acum și mi-au scos sonda, dar nimeni nu-mi spune de când sunt aici? Și de ce vine Mihai în fiecare zi? Mă fac uneori că nu-l văd, se agită în jurul meu, îmi ridică perna, îmi șterge ochii, fruntea, îmi spală mâinile…Ieri s-a apucat să mă pieptene.

-Așa-l purtați parcă, nu? Așa-l țin eu minte.

Da, minte de copil, ce să-i mai spun? Îmi ridicase ușurel părul și-ncercase să mi-l prindă așa cum îl purtam acum…Ia să văd: oare ce serie o fi fost Mihai de mă ține minte cu pieptănătura asta? Da, demult nu m-am mai pieptănat așa! I-aș fi cerut o oglindă…De când nu m-am mai privit într-o oglindă, dar ce să văd?

-Tot, tot, nu așa!

Mă forțează să mănânc, se supără, se face că pleacă, apoi se-ntoarce, îmi așează perna și-mi prinde mâinile între ale sale.

-De ce nu vreți să-mi vorbiți? Doar un cuvânt din multele pe care mi le-ați spus de-atâtea ori. Am fost și sunt cuminte de ce mă pedepsiți cu-această îndelungată tăcere?

Dar nu-nțelege nimic băiatul acesta? Doar am auzit într-una din zile când doctorul Streza îi spunea:  ,,Răbdare, trebuie să aveți multă răbdare. Ce-a fost mai rău a trecut, acum totul cu răbdare.”

-Puțin ceai, mai vreți puțin ceai?

Îl privesc și mă sperii, tresar când văd lingurița îndreptată spre mine, metalul rece atingându-mi buzele. Refuz; întorc  în partea opusă capul și închid ochii. Să prelungesc ce? Și de ce? Cât poate rezista o jumătate de om fără grai? Mă sperie cu sonda, crede că dacă aud de ea renunț să mă mai opun. Ieri a încercat să-mi dea puțină supă, carnea o tocase mărunt. Am gustat de câteva ori, era bună,cred că i-o făcuse soția lui, dar n-am mai vrut să mănânc. Oricum, poimâine ar trebui să mă aflu acasă, dar ce mă așteaptă oare de acum înainte? Aproape că mă obișnuisem aici, nu știu când m-am trezit și-am înțeles unde sunt, dar știu că-n clipa aceea perfuzia era instalată, iar Mira îmi ținea mâna.

-Aveți grijă să nu meargă paravenos, iar dacă observați ceva îmi spuneți. Fixați-i mâna cu o fașă să vă fie mai ușor…

Și despletita aceea brunetă pe care aveam s-o văd de-atunci în fiecare zi, părăsise salonul. Da, uite că de asta-mi amintesc, dar nu știu când am fost adusă aici și nimeni nu-mi spune nimic. Mira îmi ținuse mâna într-a ei și toată după- amiaza nu se mișcase de lângă mine. Seara venise Eugen și rămăsese peste noapte cu mine, dar nici el nu-mi spusese nimic.

Cu Mira însă e altfel, ea-mi vorbește, vorbește, Doamne, cât mai vorbește fata asta! În copilărie era tăcută, se înroșea până-n vârful urechilor când o întrebam ceva și greu, foarte greu îmi răspundea. Acum însă… Credea că dorm și-l întrebase într-o zi pe doctorul Streza:

-Ea ne aude acum, ne-nțelege?

-Ce-a fost mai rău a trecut. Veniți zilnic dacă puteți, stați de vorbă cu ea, antrenați-o să vă răspundă, să dialogați cât de cât cu ea.

Închid ochii; mă crede adormită și abia atunci pleacă de lângă mine. Of, cred c-am stat prea mult pe piciorul acesta, iar dacă mă-ntorc nu le mai văd și eu vreau să le număr. Așa am o ocupație, nu mi se mai pare lungă noaptea. Da, numai un pic să mă odihnesc și le voi număra din  nou…Dar îmi place să mă gândesc la Mira, încerc s-o trimit acolo, în banca…a…da…parcă în banca a patra stătea. Timida asta cu ochii mai verzi decât iarba rar și-i ridica spre mine, rar îmi răspundea la ore, iar Mihai îi sufla într-una. Eu știu însă că timiditatea care o stăpânea îi făcea vocea inexistentă, iar privirea ușor pierdută. Da, a fost o perioadă lungă și neagră-n copilăria ei, aș fi luat-o la mine , cât de mult aș fi vrut s-o am aproape, dar mătușa ei a insistat prea mult. Oricum, era din familia ei și cred că s-ar fi cuvenit acest fapt. Oare câți ani or fi stat părinții ei în secta aia? Uite că n-am mai avut timp s-o întreb, dar îmi amintesc precis că-n acea perioadă greu mă mai înțelegeam cu ea! Câți ani o fi având Mira acum?

-Încercați să mestecați, numai stați pe gânduri, – îmi spune zâmbind Mira când mă surprinde că uit să-nghit.

Îmi dă cana în mâna sănătoasă și mă lasă să beau singură laptele. Pleacă să spele farfurioara și lingurița, iar eu îi urmăresc mișcările sigure, trupul zvelt și tânăr. Mă liniștește atât de mult ființa aceasta, prezența ei aici, ochii aceștia expresivi și blânzi, cu o privire rotundă de parcă verdele lor mă cuprinde din toate părțile. S-a dezvoltat frumos Mira; cine ar fi crezut că din fetița cu codițe subțiri și trupul rahitic va ieși ființa care, iată, nu stă o clipă? Păru-i castaniu îi este lăsat liber, îi place să-l poarte pe umeri, desfăcut, iar întreg chipul , numai zâmbet.

Uite că mă tot gândesc, nu pot să dorm noaptea, nu dorm și mă gândesc la copiii aceștia care nu mă lasă singură o clipă. Doctorul Streza a spus să nu mă mai gândesc la nimic, să am în față prezentul, realul, orice emoție să fie înlăturată, spune că tot din pricina unei emoții sunt așa. Da, așa i-a spus lui Mihai într-o zi, dar eu nu-mi amintesc nimic…Știu doar că veniseră la mine, îmi umpluseră casa, casa mea pustie devenită dintr-o dată neîncăpătoare , nici nu mai știu câți erau: zece, cincisprezece? Mihai își dezbrăcase haina încercând să mă ajute:

-Iau eu paharele, Andrei tu adu sticlele.

-Nu-i acesta albumul nostru, mama Boroteanu?

-Scuzați-l pe ,,Țeastă” că n-a venit, dar este într-un turneu în America Latină, azi-mâine apare!

-Nu, nu, școala Ikenoba nu are acest specific, de ce nu mă-nțelegi?

-Dă-mi și mie să gust, Lia!

-Știți cine lucrează la noi în Institut, mama Boroteanu? Este Marcu, cel din B, da, da cel care se mai rătăcea și tot intra la noi în clasă!

-Nu, nu-i adevărat, tu nu vezi că este o combinare aici? Sunt trei specii. Este indiscutabil școala Sogestu, vezi? Uite, aici este deja un aranjament Moribana, irișii sunt fixați într-un suport. Urmărește puțin linia aceasta. Nu, nu acolo, Sergiu, unde te uiți? Urmărește mâna mea. Vezi? Este tulpina principală numită Shin, întâlnită în triunghiul cer – om – pământ. Așa-i , mama Boroteanu? Ea simbolizează cerul în acest aranjament ikebana, nu?  Din câte știu eu, tradiția japoneză folosește la sărbătoarea băieților aceste ikebana din flori de iris, tocmai pentru culoarea albastră a acestei flori.

Da, parcă aud și-acum vocile lor, se strigau unii pe alții, mă strigau pe mine, ba , Mira mă luase lângă ea și-ncerca să-mi arate sensul acelui aranjament superb. Mi-amintesc, urmăream și eu mâna Mirei , dar dintr-o dată chipul lui Sergiu se depărta de mine, mâna Mirei creștea, degetele i se lungeau, ajungeau pe peretele opus, ochii ei deveneau tot mai mici De ce dă așa tare din cap Sergiu? Mâna începe să-mi tremure dintr-o dată, să nu mă mai asculte, strâng cu putere ibricul cu cafea, simt brațul lui Eugen cuprinzându-mi spatele, iar mâna Claudiei încercând să mă sprijine. M-au dus spre pat parcă, da, da, uite că-ncep să-mi amintesc …

Ah, iar nu pot să-mi întorc piciorul! Da, Mihai se pare c-a avut dreptate: oricând roata se-nvârtește, se-nvârtește…Cine ar fi crezut că peste ani voi veți fi cei care…Dar, zău, de ce s-or mai fi chinuind cu mine? Au și ei familie, problemele lor, cum pot sta mereu cu mine? Andrei se-ncăpățânase într-o zi: ,,Ba nu, poate, trebuie să poată!”

Strigase la Mihai și amândoi încercară să mă ridice din pat.

-Acum, așa, încet! Întâi stângul, apoi dreptul. Ușor, Mihai, stai în fața ei și ține-o de mâini.

El îmi cuprinsese spatele și-mi împingea ușor câte un picior, Mihai cu mâinile, prinzându-mi-le pe-ale mele mă trăgea ușor spre el. Da, făcusem în ziua aceea câțiva pași, iar distanța mi se păruse enormă! Priveam îngrozită patul rămas în urmă și mă simțeam incapabilă să mă mai pot întoarce la el. Încet, amândoi m-au întors și drumul a continuat. Primii pași sprijinită de Andrei, primii pași ținându-mă de mâinile lui Mihai! Mâinile lui Mihai pe care, da, furioasă atunci, demult, i le lovisem! Ce s-o fi petrecut în mintea lui de copil nu știu, dar din cutia aceea frumoasă pe care mândru o așezase pe bancă, începură încet să iasă niște cărăbuși. Ora n-a mai fost oră, strigau unul la altul, vacarmul îmi cuprinsese întreaga clasă! Of, copii, copii!

Uite, că tot gândindu-mă la ei n-am observat că s-a mai liniștit puțin vântul și poate le voi vedea mai bine acum. Ia să-ncerc! Le voi lua așa, câte două, câte trei…deci două și cu două, patru și cu trei puțin mai jos, acolo-n stânga, șapte și cu două în dreapta…

-Cât i-ai cerut?

Da, asta după voce e Elena, dar cu cine o fi intrat? Precis iar a venit să vândă ceva pe-aici, se zice că din asta trăiește și infirmierele o mai ajută, îi înlesnesc intrarea-n spital, iar ea, prin saloane, nici nu deschizi ochii bine dimineața că te și îmbie: ,,Vrei un pachet de țigări? Uite am și săpun ,,Amo”, sau vrei un ,,Lux”? Pixuri cu cinci mine nu vrei, sau ceva gumă de mestecat? O, da’ matale ce-ți mai trebuie gumă de mestecat?” Geanta ei, talcioc curat! Acum a intrat cu Safta. Stau amândouă la măsuța de lângă ușă și foarfece pe unul, pe altul…Asta până când se ivesc zorile că Elena își ia geanta și pornește prin saloane, iar Safta începe să șteargă pe jos. Uite c-am să-i duc lipsa: nu-i fată rea, Safta, uneori nu știe ce să-ți mai facă să te ajute, alteori intră și, cu mâinile-n șolduri, rotindu-și circumferința și privindu-ne pe sub genele-i rimelate, ne aruncă un ,, Hai mâncați mai repede că trebuie să strâng. Acum îmi stă apa caldă!”

Da, le cunosc pe toate; nu știu cum este orientată camera asta, dar se pare că-i mai retrasă, mai ascunsă și vin pe rând câte două, câte trei și tăifăsuind îmi alungă mie somnul. Mă văd că-ncerc s-adorm puțin, dar au grijă de mine: ,,Ce-ai făcut azi-noapte? Dacă ziua dormi, atunci noaptea ce faci?” Dar ce știu ele ce fac eu noaptea? Uite, ca acum, mai încerc să văd unde am greșit, să văd câte sunt de fapt. Eu am o ocupație noaptea, îmi place noaptea, uneori nici n-o simt când trece, mai număr stelele care se zăresc de-aici, din poziția patului meu, mă mai gândesc la Mira, la Andrei, la Eugen, îi văd zâmbetul lui Mihai. Îmi mângâie ușor fruntea, iar degetele sale abia le simt atingându-mi pielea. Are mâini fine, Mihai, oare unde o fi lucrând? S-o fi căsătorit? Parcă-i zărisem într-o zi pe inelar verigheta…N-am mai avut timp să-l întreb, totul m-a luat prin surprindere și așa cum spusese el odată: ,,La început a fost cuvântul”…dar eu nu-l mai am.

,,Ce…a…mar…lama….”, am încercat odată să-i spun Saftei să-mi dea lapte în loc de ceai, mi-l adusese Mira și-l pusese-n frigider, dar limba-mi umbla dezordonată și cuvintele se-nghesuiau astupându-mi gâtlejul. Am rămas doar cu mâna întinsă și Safta a crezut că n-am aer și a lăsat fereastra deschisă.

-Forțați-o să mănânce, văd că pe dumneavoastră vă ascultă, cu noi colaborează mai greu. Vedeți, altceva este un fiu?! – îi spusese doctorul Streza într-o zi lui Mihai.

Un fiu! De unde un fiu? Eram preocupată atunci să văd pădurea, în anii aceia nu zărisem copacul, deși era la doi pași de mine; trecusem printr-o pădure din care verdele se cam dusese, ruginiul frunzelor mi se înfățișa în toată splendoarea lui și oare să nu fi văzut copacul? Dar Dan de ce n-a insistat? S-a retras ușor, fără a-mi spune ce gândea de fapt atunci. Ultima oară îl întâlnisem la un simpozion de literatură unde  prezentase o disertație despre pesimismul versului bacovian, apoi o cafea băută împreună, câteva amintiri depănate și un bun rămas…Dacă ar fi insistat atunci, în anii când trebuia să văd și copacul din pădure…Oricum pădurea are infinite căi. Chiar dacă este verde și n-o vezi, chiar dacă este uscată și totuși ai ochi s-o vezi, până la urmă ieși din ea. Copacul rămâne acolo și tu pleci. Verde sau uscat, el rămâne acolo. L-ai văzut sau nu, tu pleci. De ce a trebuit ca eu să-l văd pe cel uscat? Dar eu nu trebuie să mă mai gândesc la toate astea acum, nici la casa mea pustie, nici la telefonul care , ca o simplă mobilă rămâne mut săptămâni întregi…

Da, iată că iar a venit despletita asta care-mi fixează la două zile perfuzia. Mă crede inertă, vegetativă, dar eu nu pot să-i vorbesc doar, în schimb pot s-o privesc; am privit-o zile întregi și chipul ei strident machiat mi-a rămas întipărit. Nu știu de ce, dar figura ei îmi dă senzația că mă lovesc continuu. Privirea-mi este înțepată de formele-i ascuțite, parcă toată-i făcută din vârfuri și colțuri. De pe o frunte netedă, plată, asemenea unui perete abrupt, privirea-mi coboară în trepte pe întregul ei chip: arcadele proeminente te ajută să nu te lovești brusc de pomeții prea ieșiți ai obrajilor, să nu te zgârâie vârful unui nas mult prea acvilin, să nu te dezechilibrezi de pe o bărbie terminată într-un V prea adânc. Privirea-mi coboară pe gâtul său lung, disproporționat în raport cu restul corpului minion. Mâinile sale subțiri cu degete prelungi și filiforme, cu vene proeminente, inestetice nu se opresc o clipă. De altfel e harnică și pricepută, îl aud pe doctorul Streza  strigând-o mereu pe hol și uite, o să-mi lipsească și ea. M-am obișnuit cu toți în acest timp, copiii aceștia nu m-au lăsat o clipă singură, chiar și acum, în aceste clipe Eugen picotește pe scaunul de lângă pat. Îl disting așa, puțin, în întunericul salonului stând cu capul sprijinit de tăblia patului, iar o mână o ține pe picioarele mele să mă simtă când mă-ntorc. Așa stă de-atâtea nopți! Se pare că pentru el am rămas tot ,,mama Boroteanu”, asta a mai apucat să-mi spună, asta mai țin eu minte din seara aceea. El mă numise primul așa și așa-mi spusese toată seria lui. Acum îl văd stând cu capul plecat, cu umerii ușor îndoiți, cu palma lui mare, bărbătească, sigură, transformată din mânuța aceea firavă care abia cuprindea creionul, ținând-o peste pătură, dându-mi parcă ceva din căldura și tinerețea lui. S-a schimbat mult Eugen, și-a lăsat și barbă, dar ochii aceia albaștrii au rămas la fel de vioi, trădează și acum copilul zburdalnic și neastâmpărat.

Aseară mi-a vorbit mai mult ca niciodată, parcă ar fi vrut să m-adoarmă, dar povestea lui a reușit să-l țină departe de mine pe Morfeu. Cine ar fi crezut? El și Mira?! Se apucase să-mi facă puțină ordine printre lucruri.

-Asta e cheia de la dumneavoastră, unde s-o pun?

Întinsesem mâna și apucasem portmoneul cel mare; i l-am întins.

-Nu avem nevoie de ea acum. Cine știe, altădată, mai târziu poate, dar nu acum.

L-am privit întrebătoare, i-am prins mâna rugându-l din priviri să-mi spună când mă duce acasă. Am vrut să-i spun că totuși, vreau acasă: ,,Eu…ve…mar…ar…aca…”

Este singurul care mă-nțelege pe deplin, care parcă îmi citește și gândurile.

-Da, știu, poimâine mergem acasă. Acasă la mine și la Mira. V-am aranjat o cameră numai a dumneavoastră, v-am adus câteva cărți din biblioteca aceea mare pe care o aveți în sufragerie. Veți fi mereu cu noi, cu mine și cu Mira. De ce plângeți, nu vreți?

Venise spre mine, se aplecase și-mi sărutase mâna, pe cea bolnavă o sărutase. M-am mulțumit doar să-i zâmbesc printre lacrimi și să-i ciufulesc părul cârlionțat.

Așadar mai am o noapte, o singură noapte și uite, m-au acaparat iar gândurile, m-au întrerupt mereu și tot n-am aflat câte se văd de fapt prin dreptunghiul ferestrei pe care o am în fața patului. Știu doar că două dintre ele luminează mai intens, dar câte sunt de fapt? Oare de la Mira pot vedea stelele? Da, mai am timp, până mâine mai am timp, ia să mai încerc: una, două și cu două mai jos, patru și cu trei în dreapta, șapte și cu două…

Subscribe To Our Newsletter

Senatorul Alin Tișe: USL a furat bugetul României

,,Parlamentul s-a transformat, de ieri, în Marea Adunare Naţională din perioada comunistă. Puterea USL şi-a...

Închide