Minciună, seducţie şi dominaţie

Hercule-sculptura-greaca-din-per-elenisticaAr fi o axiomă să spunem că toţi minţim într-o măsură mai mare sau mai mică? Şi ce ne determină această conduită imorală? Factori exclusiv subiectivi (pervertirea spiritului) ori factori obiectivi (pragmatismul actual) sau cumularea ambilor? Pornind de la Filoctet a lui Sofocle, prima atestare în omenire a minciunii colective, Liiceanu a încercat să răspundă la întrebarea anterioară. Minciună individuală şi cea colectivă nu se exclud, ele pot coexista, influenţându-se reciproc.

Totuşi este necesar înainte de a trata minciuna individuală şi o reliefare a celei colective. În „Despre minciuna”, Liiceanu plasează începuturile minciunii colective în piesa lui Sofocle, Filoctet, fapt ce m-a determinat să o lecturez. În esenţa, Filoctet, moştenitor al arcului lui Heracles/Hercules este dorit de ahei/greci de a tranşa definitiv soartă războiului cu troienii în favoarea primilor. Vremurile lui Ahile şi Hector au apus, războiul a devenit unul de uzură, neconducând la o victorie exclusivă, tranşantă de partea unuia dintre beligeranţi. Este important de scos în evidenţa dihotomia Ahile-Filoctet. Dacă Ahile a renunţat să lupte când Agamemnon i-a răpit-o pe „îmbujorata” Briseis şi Filoctet suferă o intervenţie a dreptului forţei când, din pricipina unei muşcături de şarpe, este abandonat pe insula Lemnos de către Odiseu (înainte de începutul ostilităţilor). Avându-i lângă ei pe Ahile Peleianul, Filoctet este neglijat. Totuşi după moartea lui Ahile, aheii se află în impas. La fel cum simpla prezenţă a lui Ahile înfricoşa orice duşman, o eventuală revenire a lui Filoctet în război echivala (având în vedere proprietăţile arcului deţinut de acesta) cu utilizarea bombei atomice la finele celui de-al doilea război mondial. Iar grecii ştiu asta. Totuşi tratarea superficială şi abandonarea acestuia, îi determină să manifeste rezerve întemeiate în sprijinul lui Filoctet. Chiar dacă abandonarea acestuia a avut considerente tactice.

Şi evident sarcina îi revine protejatului lui Palas-Atena, Odiseu, primul diplomat din istoria omenirii.

Liiceanu scoate în evidenţa această dihotomie şi în raport cu Odiseu. Ecuaţia Ahile=forta, curaj, onoare este denumită morală clasică ori morală de prima instanţă.

Prin faptul că Odiseu vrea prin vicleşug să fure arcul lui Filoctet şi să-l silească astfel să vină la război  „ecuaţia lui Odiseu are ca şi scop biruinţa însă mijlocul devine viclesugul care implică, pervertit minciună.” Odiseu are o gândire pragmatică ce are la bază ideea că minciuna aduce salvarea, morală modernă sau morală de a două instanţă, in viziunea lui Liiceanu.

Omul actual la scară individuală se află sub imperiul moralei moderne? „Stricto sensu, Odiseu, creator al acestei morale, nu este ticălos, este doar temporar ticălos, pragmatic pentru că e nevoie”, arată în continuare distinsul filosof român. Vrea un bine comun chiar dacă acesta implică uneori şi folosirea unui rău mai mic. Omul actual şi machiavelic, condus de voinţa de putere depăşeşte cu mult pragmatismul lui Odiseu, devenind ticălos în toată regula. Perspectivele sociale, dorinţa de afirmare, de satisfacere a intereselor proprii îl determină să se gândească în primul rând la el însuşi. Practic există un consimţământ tacit între fiecare individ. În luptă pentru afirmare totul e permis. Nimeni nu critică, fiecare acceptă acest fapt drept o realitate de necontestat, chiar utilă…

În dese rânduri omul se lasă condus de simţuri şi minte… Minte crezând că în respectivul moment spune adevărul, însă apoi dă înapoi, retractând tot, susţinând că aşa a simţit atunci… Încearcă să-şi justifice minciuna şi să spună că nu a minţit, cu toate că în esenţă a minţit. Cum se explică acest fapt?

Omul este tributar unei nevoi inerente de satisfacere a dorinţelor. Atunci când dorinţa îi este satisfăcută nu mai simte acea nevoie. Obiectul-scop este atins. Tot Liiceanu vorbeşte în „Despre seducţie” de un dialog trup-spirit/carne-spirit. Unii oameni nefiind raţionali, în ipoteza în care dorinţa nu le este satisfăcută, se autodistrug într-o nevoie teribilă. Nu analizează în mod veridic posibilitatea concretă de realizare efectivă a acesteia. Nu-şi cunosc limitele şi cu toate că văd că nu se poate preferă să cenzureze tot, să se facă că nu văd contrariile tot mai frecvente, se complac în acea stare de letargie. Şi dacă obiectul scop le şi întăreşte credinţa că îl vor avea prin diverse mijloace, starea de letargie se prelungeşte. Şi dacă totodată dacă acelaşi obiect-scop face în sinea lui, la rândul lui, un obiect-scop din cel pe care îl domină, dar pe care tot în acelaşi timp nu-l doreşte efectiv, minciuna ca pervertire a simţurilor e prezentă. Şi de ce face ce face obiectul-scop? Pentru că simte vremelnic, că „aşa a simtit”, pentru că i-a fost milă de cel dominat”, ori pentru că nici el nu ştie ce vrea şi, drept urmare, ar fi confuz?

Este necesar a vorbi despre un raport de dominaţie între obiectul-scop şi cel dominat. Vom numi obiectul-scop dominator iar pe cel supus dominaţiei, supus. De ce este necesar a vorbi despre acest raport de dominaţie? Deoarece obiectul-scop prin atracţia ce o exercită reuşeşte prin procesul numit seducţie să-l domine. Practic putem afirma că şi seducţia e o formă de dominare, chiar o formă de dominare absolută am putea afirma, dat fiind faptul că seducţia ca apanaj al simţurilor frământă mintea celui sedus. Se impune o altă observaţie: a nu se privi atracţia drept una întotdeauna fizică, a nu se privi nevoia, de asemenea întotdeauna ca una fizică. Omul superior ştie să facă distincţie între nevoia fizică şi cea intelectuală. Seducţia intelectuală e forma cea mai severă de dominaţie în planul relaţiilor interumane, conducând în cele mai dese cazuri la o convieţuire în dragoste şi idei. Iubirea nu se trăieşte doar fizic, adevărata iubire îţi aprinde intelectul şi te face să îi fii tributar pentru aportul şi beneficiile aduse în dezvoltarea ta ca om. O dată făcute aceste observaţii să încercam să revenim la ipoteza în care dominatorul se joacă cu cel dominat, făcând din acesta un obiect-scop. Să încercam a explica cauzele unui asemenea joc.

Cel dominat de obiectul-scop devine victimă când e slab şi nu realizează jocul de putere al dominatorului, ori nu-i ghiceşte adevăratele intenţii. Seducţia iniţială a devenit putere, obiectul-scop îl domină. Şi letargia intervine, mai ales că a fost întreţinută. Dar de ce întreţine dominatorul o asemenea letargie? Care îi este adevăratul motiv? În dese rânduri se poate observa aproape o plăcere bolnăvicioasă de a seduce, însă de nu fi cel sedus. Pe de altă parte, cauza poate fi şi una de ordin social-psihologic, din sfera intereselor private ale dominatorului. Dominatorul are anumite reticiente în a-şi îndeplini dorinţa cu supusul. Însă simte acea dorinţă, simte că supusul îi este necesar, însă dat fiind comportamentul lui faţă de acesta (unul negativ) manifestă o oarecare teamă în a-şi duce până la capăt ceea ce simte. Dacă asupra supusului domină şi o prejudecată: d.e. mi-e teamă că mă va înşela, mi-e teamă că nu mă va ierta – dominatorul se teme să se avânte în necunoscut. Promite dar nu se ţine de cuvânt, minte fără să ştie că minte, minte cu plăcere, a minţi îi provoacă plăcere, simte că în acest mod şi-a mulţumit provizoriu dorinţa faţă de cel dominat. Manifestă o teamă cu adevărat patologică faţă de necunoscut. Când altcineva face din dominator un obiect-scop, dominatorul se simte ocrotit. Simte că are unde să se întoarcă, are unde să facă toate manevrele, fără să rişte trecerea într-o zonă interzisă simţurilor şi nevoilor sale. Astfel dominatorul se vede cu doi supuşi. Supusul iniţial e unul total, care îi iertase toate capriciile, însă cel de-al doilea e unul mai apropiat de nevoile ei: d.e. căsătoria – trăind într-un mediu social restrictiv unde libertatea e similară cu căsătoria şi privind spre cei din jurul lui, care fac la aceeaşi vârstă acelaşi act, simte că doar aşa poate trăi ca ceilalţi. Supusul secund îi garantează acest fapt. O altă cauza a acestei conduite de abandonare în braţele supusului secund o constituie şi teama de eşec: teamă de a fi nevoită să recunoască că supusul prim a fost mai bun, că regretă că l-a abandona şi consecinţa firească o reprezintă abandonarea totală în braţele supusului secund.

Practic luptă să demonstreze celorlalţi că luat decizia corectă, cu toate că în sinea lui ştie că nu a făcut bine, însă o data luată decizia atitudinea lui ar trebui să fie una fermă. Să fie tare pe poziţii, să nu lase loc de manevre, să nu cumva să realizeze că îl doreşte pe supusul prim. Drept urmare se încăpăţânează într-o luptă acerbă de a-şi demonstra că iubeşte, că supusul secund e mai grozav. Cum altfel s-ar explica conduita instabilă emoţional atunci când îl caută pe supusul iniţial şi-şi mărturiseŞşte dragostea , nu o dată, ci de mai multe, chiar dacă e ţinută de o logodnă, de exemplu… Simte că e ceva cu el… Dominatorul se simte la rândul lui dominat de supusul prim… Îi e dor de el… Şi când simte dorinţa îl caută şi-i promite multe şi nevrute. De ce face asta? Fiindcă îl iubeşte, fiindcă ştie că a făcut o greşeală teribilă, ştie că acum s-a aruncat de complezenţă într-o căsnicie autoimpusă de setea de libertate, iar cel pe care de fapt îl iubeşte… e departe… Atunci când supusul prim iubeşte cu adevărat este gata de sacrificii, aruncă totul în slăvi în numele dragostei. Nu-i pasă de propria persoană şi se sacrifică, în închipuirea lui, pentru dominator. Când dominatorul aude ce a păţit supusul, se simte vinovat, dar în ochii lumii îşi ia o mască de plumb. Nu lasă să se vadă nimic din ceea ce simte. Cercetează terenul, încearcă să îl caute pe cel supus, să vadă ce face, cum se simte… Se simte vinovat. Cel supus ajunge să îi spună multe, să-i spună adevărul, cauza adevăratelor sale acţiuni, iar dominatorului nu-i vine să creadă: d.e. de ce m-ai iubit atât, când eu mi-am găsit alt supus şi m-am purtat aşa cu tine? – zice dominatorul -, te-am iubit pentru că ştiu că mă iubeşti şi că ai făcut o greşeală – zice supusul. O tempora! Parcă am fi într-o tragedie greacă  dacă tot am vorbit despre Sofocle… Supusul prim a făcut din ea un înger terestru, o întruchipare a virtuţilor când de fapt dominatorul e un simplu mincinos fără să vrea… Dominatorului îi e teamă când vede că supusul tot îi este supus deşi s-a autoflagelat în numele lui şi se întreabă – cum mă poate tot iubi?

Acum urmează o contraofensivă din partea dominatorului. Îşi impune cu orice preţ să arate celorlalţi cât e de fericit, cât de bine se simte şi masca de plumb devină dublă. Se poartă cu primul supus ca un veritabil Sulla. Dominatorul devine tiran pentru a reuşi să-l facă pe cel supus să îl urască. Vrea să se simtă urât, detestat, ponegrit, vrea să-şi autoimpună că supusul prim acum îl urăşte. Vrea practic să fie insultat ca astfel să se simtă mai puţin vinovat. Cum poate exista într-un dominator această dihotomie avidă de contrarii? Dominatorul a ajuns să regrete, să se simtă eşuat în ceea ce a făcut, ar vrea să schimbe multe, dar ştie că nu mai poate. Nu se poate, nu-i nimic, orice se poate! Şi supusul secund îi vine ca o mănuşă în a se simţi ca altădată – ocrotit…