Lumea lor și lumea noastră

Fenomenul Mircea Arman, adică cel al mediocrației asociată cu o viziune retrogradă, este din păcate destul de răspândit în societatea românească. Regăsim enclave ale manifestării sale cu preponderență în instituțiile publice, în dosul unor birouri mărunte și funcții la fel de mărunte. Sunt și excepții. Fenomenul Andrei Marga, cel ajuns director al Institutului Cultural Român, își diseminează opiniile și modul de gândire la o altă scară a importanței lucrurilor ce par importante, însă sunt jenante. Ceea ce surprinde la acest tip de fenomen este că el mai există. La 23 de ani după totalitarismul stalinist și cel neostalinist al epocii Ceaușescu, surprinde faptul că încă regăsim în jurul nostru rămășițe temporale ale unui fenomen vetust și pe care ne obișnuisem să-l studiem deja în lucrările de antropologie politică. Aveam convingerea că acel delir instituțional specific anilor ‘50, unde conducătorul unei instituții putea să facă uz și abuz de puterea sa legitimată politic, se încheiase odată cu sfârșitul penibil al viselor sovietice, cel leninist, cel stalinist, cel neomarxist, cel marxist-leninist, cel al realism-socialismului etc.: transformarea noului om, etatizarea bunurilor private, bunăstarea eternă, eradicarea dușmanilor poporului, victoria comunismului etc., ordinea nu a fost întotdeauna aceeași. Programatic se începea cu distrugerea dușmanului ideologic, reprezentat de o clasă socială, o rasă, o etnie, sau o clasă intelectuală.

Ceea ce vedem azi în cazul revistei „Tribuna”, corespunde, la o scară mai mică evident, aceluiași tipic de impunere a unei noi realități sociale, unde un mic grup de intelectuali este umilit în fiecare zi prin diferite metode, trecând de la desconsiderarea competențelor lor totale intelectuale, până la aducerea unor injurii la adresa lor, prin declasarea lor socială, prin impunerea unor reguli disciplinare ce trimit mai degrabă spre condițiile de muncă din fabricile de textile de la periferia Beijingului. Este evident că redactorii revistei sunt refractari la idei revoluționare ale noului manager, în persoana lui Mircea Arman. Dacă la început Mircea Arman a încercat să-i convingă să adopte de bunăvoie ideile sale cel puțin năstrușnice, anume transformarea peste noapte a revistei într-una cotată ISI (o fantasmă infantilă de cărturar amator), ulterior a căutat măsuri mai adecvate de reeducare a colectivului redacțional. Au început presiunile, amenințările, injuriile, umilințele la adresa membrilor redacției. Redactorii nu mai au nici un cuvânt de spus în ce privește pregătirea materialelor pentru revistă. Ei văd ce este publicat în cadrul revistei abia când aceasta ajunge la chioșcuri. Sunt obligați să stea într-un birou 8 ore pe zi fără a primi nicio o însărcinare redacțională. Le este interzis în aceste ore să părăsească instituția, iar participarea la evenimente culturale este condiționată de aprobarea noului manager. Dacă managerul lipsește, ei nu au dreptul să participe la evenimente culturale. Săptămâna viitoare, unul dintre redactori va fi audiat de comisia de disciplină tocmai pentru un asemenea delict, anume acela că a participat la un târg de carte aflat peste drum de redacție fără aprobarea scrisă a lui Mircea Arman. Recent, s-a petrecut un alt episod din categoria reeducării, când, după ce aceștia au refuzat să ia la cunoștință Noul regulament de ordine interioară, a fost obligată secretara să le-o citească în redacție cu voce tare, toate cele 12 pagini. Un fenomen similar se petrecea și la reeducările din penitenciarele românești în anii 1963–1964, dar și în reeducările din China lui Mao. Cineva citea deținuților politici fragmente și texte din ziare și cărți, precum ziarul „Scânteia”, maculatură pe care deținuții politici refuzau să o citească. Ei luau astfel la cunoștință de noile realizări ale regimului, erau inoculați cu un limbaj critic care acționa și la nivelul conștiinței lor: reeducarea însemna capacitatea celui reeducat de a-și face în mod obiectiv autocritica și de a înfiera la rândul său pe alți camarazi de celulă.

Să păstrăm totuși proporțiile. Aici vorbim de o mentalitate, și nu de faptul că redactorii trăiesc condiții similare celor din penitenciare. Mentalitatea care surprinde nu provine neapărat din faptul că ea există, ci că ea se așteaptă ca noi să ne conformăm la ea, iar prin conformare să-i legitimăm astfel autoritatea. Însă lumea noastră nu mai funcționează în felul acesta. Deciziile nu se mai iau unilateral, opiniile sunt respectate, libertatea de gândire nu mai este demonizată, se încurajează inițiativa, se promovează diferența. Un aspect comic al non-diferenței s-a petrecut la recentul salon de carte de la Paris, în momentul în care câțiva artiști români și-au pus măștile cu chipurile lui Pleșu, Cărtărescu și Liiceanu pentru a protesta astfel împotriva Institutului Cultural Român, a apărut un așa-zis reprezentant al diasporei din categoria sportiv de performanță, ce punând mâna pe o mască a unuia dintre ei, și-a motivat gestul de interdicție a manifestării protestului prin ideea că noi toți românii trebuie să fim uniformi. Evident gândise uniți, dar rostise uniformi. Era un lapsus psihanalitic edificativ, el rostise de fapt nu ceea ce gândise, ci ceea ce credea cu adevărat în interiorul său.

Cu toate acestea noi schimbări de mentalitate din ultimii 20 de ani în societatea românească, noul manager al revistei „Tribuna”, refuză coordonatele contemporanității, preferând în mod bizar, precum un personaj dintr-un film din anii ‘90, The Groundhog Day, să retrăiască aceeași zi, fiind incapabil să treacă peste granița fatidică a orei 12 de la miezul nopții, trezindu-se astfel în dimineața următoare în aceeași zi precum precedenta, în aceeași cameră sordidă de hotel, cu aceeași emisiune la radio, cu același duș ce-l opărește în fiece dimineață. Singurul neajuns al personajului din film era acela că aceea zi nu era tocmai una fericită pentru el, și că și-ar fi dorit să-și retrăiască o altă zi din viața lui. La fel și în cazul de față, Mircea Arman, pare a-și retrăi o zi din adolescența sa comunistă, diferența fiind că lui chiar îi place această zi, iar acum că am aflat și noi cum îi arată ziua aceasta în mintea lui Mircea Arman, descoperim mici momente de neliniște, mai ales în momentele în care Mircea Arman încearcă să ne convingă că viața lui e perfectă și că ar fi bine pentru noi toți, colaboratori și cititori, să ne conformăm coordonatele ontologice la realitatea sa fantasmatică din dosul limbajului său de lemn. Mircea Arman a găsit și metode pentru a ne convinge. Deocamdată metodele sale acționează doar asupra subalternilor săi. Redactorii trebuie să se supună unui regim de ordine și disciplină. După redactori probabil urmează colaboratorii, iar după ei și cititorii, care vor trebui obligatoriu să citească revista „Tribuna” la micul dejun, în pat cu iubita, în timp ce fac duș, și nu doar în gări precum până acum. Cuvântul disciplină apare cu o recurență îngrijorătoarea în discursul său pentru o persoană matură, și care nu face parte dintr-o instituție de tip cazon. Într-atât de îngrijorător, încât există un articol separat în Noul regulament, care stipulează în „Cap. III. Obligațiile conducerii revistei Tribuna. Art. 13. Conducerea revistei are obligația de a întări ordinea și disciplina.” Cu toate acestea revista „Tribuna” nu face parte, încă, din structura Ministerului Afacerilor Interne. Dar se pare, că cel care o manageriează acum își dorește acest lucru cel puțin la nivel subconștient.

Însă nu este singura bizarerie din regulament. În „Cap. III. Obligațiile salariaților”, descoperim o nouă calitate a membrului unei redacții culturale: „Obligații ce revin personalului contractual prevăzute de normele de conduită profesională. 1. De a asigura un serviciu de calitate în beneficiul cetățenilor, prin participarea activă la bunul mers al revistei și ancorarea corespunzătoare a sa în viața cotidiană, în scopul realizării competențelor revistei Tribuna.” Prin urmare membrii unei reviste culturale prestează un serviciu în beneficul cetățenilor, adică membrii redacției sunt un fel de SMURD, ce sare în ajutorul celor din jur, preferabil cu redactorii postați prin aleile parcurilor în așteptarea unui incident. Însă de aici ajungem la un alt articol al obligațiilor, ce ne relevă un model de proletcultism greu de clasat, la paragraful 10, unde vedem cum redactorii au obligația: „Să promoveze o imagine favorabilă țării și instituției pe care o reprezintă în cadrul unor organizații internaționale, instituții de învățământ, conferințe, seminarii și alte activități cu caracter național sau internațional.” Redactorul, în ciuda unor convingeri și principii personale, dincolo de natura sa individuală și libertatea sa de conștiință este obligat să spună de bine despre țară ca să nu fie nasol, precum spunea reprezentantul diasporei la Paris, haideți oameni, să fim uniformi. Însă paragraful care contrariază cel mai mult cu obligațiile unei munci de redactor dintr-o redacție abia acum urmează: „11. Să asigure ocrotirea proprietății publice și private a statului și să evite producerea oricărui prejudiciu, acționând în orice situație ca un bun proprietar.”

Există în acest nou regulament un întreg capitol care tratează interdicțiile, în „Cap. V. Interdicții aplicabile salariaților”, unde constatăm cum salariații „Tribunei” nu au dreptul legal de apărare, și de contestare în instanță a deciziilor sau sancțiunilor pe care managerul, se înțelege aici că managerul e statul însuși, și le impune conform prevederilor prezentului regulament interdicția de a se adresa unui avocat: „5. Să acorde asistență, să dea informații sau consultanță persoanelor fizice sau juridice în vederea promovării de acțiuni juridice ori de altă natură împotriva statului sau autorității ori instituții publice în care își desfășoară activitatea.”

Un ultim paragraf al interdicțiilor pe care-l cităm, care reprezintă de fapt chintesența mentalității omului ce își retrăiește în fiecare zi aceeași zi din adolescența sa comunistă, se referă la opiniile personale, care în raport cu străinii ele un trebuie să existe, paragraf în care le este interzis dialogul deschis cu un reprezentant al unei alte nații, căci redactorilor le este interzis: „6. În relațiile cu reprezentanții altor state să exprime opinii personale privind aspecte naționale sau dispute internaționale.” Revine ca un laitmotiv, cenzura aplicată asupra libertății de conștiință și de exprimare liberă. Naționalismul retrograd este cel care contează, căci trebuie să ne apărăm valorile naționale prin orice mijloace.

La o primă lectură, acest nou regulament, prin introducerea unor obligații ce nu țin se specificul muncii de redacție – există o serie de articole, și un subcapitol dedicat protejării informației și secretului instituțional –, pare a fi unul care se adresează mai degrabă angajaților primăriei, sau Consiliului județean. De asemenea unele prerogative par a viza angajații Ministerului Afacerilor Interne. Paragraful 6, care interzice exprimarea opiniilor personale față de străini, nu cred că are de a face cu România anului 2013, ci, cel mai probabil cu un brigadier obosit ce a fost pus la șef la o revistă culturală pe criterii politice. Singura viziune culturală a noului manager se rezumă la un singur cuvânt: disciplină. Disciplină pentru cine, pentru ce? Poate pentru liniștea noastră. Ei oricum cred că lucrează pentru noi, deși noi încercăm să-i convingem că realitatea lor nu e și realitatea noastră. La ultimul protest Mircea Arman a apărut în cadrul ușii și a pus o întrebare retorică ce pare a condensa în ea toată capacitatea sa intelectuală: Cum credeți că se conduce o instituție culturală, prin democrație sau disciplină?

Multe din aceste articole din noul regulament sunt exemple ale unui abuz de putere și unei dorințe de exercitare a autorității de dragul autorității. Acțiunile sale, o prelungire a acestui regulament, nu pot fi și ele decât exemple ale acestui abuz de putere. Mircea Arman, ca orice intelectual frustrat, deși e ciudat pentru că el chiar a folosit această sintagmă la adresa unor intelectuali veritabili din România, caută să i se recunoască autoritatea în orice moment al zilei, întrebări de genul, „Îmi recunoașteți autoritatea?”, sunt rostite cu nonșalanța și cu conștiința unei naturalețe dezarmante. Oameni ca el te pun în fața unor dileme insolubile, căci ajungi să te întrebi: Și dacă omul acesta e nebun, iar dacă încerc să gândesc ca și el, devin și eu unul? Prin urmare, chestiunea care se pune este una mai degrabă igienică, decât una ideologică, căci caută o rezolvare prin modalitatea prin care ne putem proteja de oameni ca și Mircea Arman, sau Andrei Marga, căci este evident că niciodată nu o să-i putem convinge că ei sunt altfel decât noi, pentru simplul motiv că ei vor crede la infinit că noi suntem altfel decât ei.

 

Francisc Baja

Follow me!

Subscribe To Our Newsletter

Democrație sau disciplină? Protest impotriva abuzurilor din redactia revistei Tribuna

Marți, 14 mai 2013, la ora 11:00 va avea loc pe holul revistei Tribunei din...

Închide