LENI PINŢEA HOMEAG – „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate darurile extraordinare pe care mi le-a dat”

leni„Fedra României”

O vreme am curtat-o prin telefon. O sunam spre seară, pe la şapte şi jumătate. Îmi povestea ce-a mai făcut peste zi ori ce treburi i-au mai rămas de făcut cât mai zăboveşte în Bucureşti, înainte de a se întoarce la Bran, unde are pe o culme de deal o casă şi o biserică. Îmi făcea plăcere s-o as­cult, cu glasul ei calm şi profund, şi mi-a făcut încă şi mai mare plăcere să o cunosc în per­soană şi să-i aflu poveştile legate de me­seria de actriţă. Prezentă de 45 de ani pe scena Tea­trului Na­ţional din Craiova, a avut o carieră boga­tă, cu roluri mari, premiate, iar Fedra, o adap­ta­re după Euripide şi Seneca, pusă în scenă la Na­ţio­nalul din Craiova de formi­dabilul re­gizor Silviu Purcărete, a făcut-o celebră în în­treaga lume.

Pe întuneric, în scenă

– La ultima Gală UNITER, ţinută anul acesta la Iaşi, aţi fost distinsă cu Premiul de Excelenţă pentru întreaga activitate pro­fe­sională. Lista candidaţilor a fost mare. De ce credeţi că alegerea a căzut asupra dum­nea­voastră? Ce vă distinge prezenţa sce­nică? Calitatea rolurilor jucate, patosul, o iradiere anume sau sufletul pe care l-aţi tur­nat în fiecare personaj?

– În teatru am jucat mai bine de 80 de roluri prin­cipale. Ele au reprezentat lada mea de zestre. Cariera a fost comoara vieţii mele, pe care mi-am clă­dit-o milimetru cu milimetru. La mine n-a existat spec­tacol, fără să fiu cu trei ore înainte la cabină, să fac vo­calize ca să-mi încălzesc glasul, să repet textul întreg al piesei şi să mă duc preţ de un sfert de ceas în scenă, pe întu­neric, ca să intru în pielea per­so­najului meu. Nu poţi să pătrunzi în lumea spectacolului cu întâmplările de peste zi, cu discuţiile mărunte de pe stradă sau de la coafor. Am avut întotdeauna mare grijă la concentrare şi am făcut meseria asta cu mare serio­zitate, cu aceeaşi sfinţenie şi ambiţie, şi pe scenele de cămine culturale, şi pe scenele marilor teatre din lume. Noi, actorii, atât suntem de apucaţi şi de năuci după meseria asta, că n-ai să-ntrebi pe unul care să nu-ţi spu­nă că vrea să moară pe scenă. Bulandra juca Ma­mouret la 100 de ani…

– Cum e să trăieşti cu gloria în casă?

– Am spus odată, într-un interviu, că gloria e groa­pa meseriei. Nu vreau să par înfumurată, că nu toate rolurile au avut norocul Fedrei, dar ea chiar mi-a adus glorie. Şapte ani am umblat cu ea prin lume. Nu e puţin lucru să joci în faţa atâtor mii de spectatori din atâtea ţări, fiecare cu cultura sa, pe o scenă mereu nouă, cu care trebuia să te obişnuieşti rapid… Dar a fost rolul meu de suflet. Şi ca să mă întorc la întrebarea iniţială, legată de Premiul UNITER, el a venit după şapte ani de când am părăsit teatrul. De fapt, nu l-am pă­răsit, ci am fost alungată de directorul teatrului cra­io­vean, pe motiv că nu există roluri pentru mine şi nu-mi poate motiva leafa aia mizerabilă, de 900 de lei, dacă nu sunt

LENI PINŢEA HOMEAG - La decernarea premiului UNITER (Foto: Agerpres)

distribuită în spectacole. În timpul ăsta, trei regizori îmi propuseseră să joc roluri care-mi veneau mănuşă, pe experienţă şi pe vârstă, dar nu ho­tăram eu. În clipa aceea am simţit sfârşitul. Vândusem casa din Craiova (soţul meu murise şi nu mă mai sim­ţeam bine în ea), luasem un apartament la două minute de teatru, dar nu am avut noroc de el… Sfârşitul de ca­rieră a venit foarte abrupt, neaşteptat. Iar suferinţa mea era atât de mare şi de puternică încât, de câte ori ie­şeam din bloc la cumpărături şi vedeam teatrul în faţa mea, mă umfla plânsul. Am ştiut că n-o să fiu reche­mată şi am hotărât să nu mă mai chinui şi să plec defi­nitiv din Craiova. M-am întors acasă, în satul meu. Aveam multă energie şi putere de muncă. Am vân­dut apartamentul şi, precum Scarlet O’Hara din romanul „Pe aripile vântului”, care a plecat la Tara să-şi refacă energiile pe pământul strămoşesc, aşa m-am întors şi eu pe pământul părinţilor mei, la Mo­eciu, satul de lângă Bran. M-a ajutat Dumnezeu şi am construit nu doar o casă, ci şi o biserică. Au fost un şantier de patru ani şi un pogon de acte de făcut. O um­blătură imensă, navetă cu IRTA, la primăria din Moeciu, la Zărneşti, la Râşnov şi la Braşov. Îţi dai sea­ma cât de îndurerată am fost, dacă am putut să mă arunc într-o muncă de zilier, timp de patru ani.

O invitaţie misterioasă

– Zona Branului era dedicată, cândva, exclusiv păstoritului. Cum e să creşti la ţară, la oi, şi apoi să ajungi o mare actriţă?

– Ăsta e un lucru pe care nu l-am visat, să ajung ac­triţă. Dar să te naşti la ţară e minunat. În sat creşti în ar­monie cu tot ce te încon­joa­ră, fără urâtul vieţii. Mama şi tata au fost doi ardeleni care şi-au văzut de căsnicia lor, de gospodăria lor, au crescut şase copii, trei fete şi trei băieţi. Nu eram foarte bo­gaţi. Avusese tata o prăvălie de ma­nu­fac­tură şi când s-a schim­bat regimul i-au luat tot. Or, la noi, nu prea aveai pe ce câştiga bani ca ţăran. Toţi aveau păsări, vaci, oi, lapte, brânză. Nu erau turişti ca acum. Ţin minte, din copilărie, cum mer­geam toţi fra­ţii şi strângeam fânul cu tata. Ajunşi acasă, ne suiam în pod şi tata ne punea să-l îndesăm bi­ne la cosoroabe, să în­capă tot. Îl călcam şi-l îndesam, ne distram, îţi dai tu seama. La urmă, când ne dă­deam jos, aveam nările negre de praf. Aler­gam iute la gârlă, ne spălam şi râdeam, ne stropeam, ne bălă­ceam… Era o veselie pe noi până seara, când mirosul de bulz ne ademenea acasă. În mod normal ar fi trebuit să ne facem rostul şi noi, copiii, în sat. Dar mama a fost tare ambiţioasă, şi ne-a trimis pe toţi la şcoală în oraş. La 9 ani, am plecat de acasă, la o soră mai mare, la Cluj. Mama n-a suportat să mă vadă că împart mereu premiul întâi cu fata învăţătoarei de la şcoala din sat. Apoi, când sora mea s-a mutat la Bucu­reşti, a tre­buit să mă întorc la Braşov, unde mai aveam doi fraţi şi o soră. În fiecare sâmbătă, când învăţam la Bra­şov, mergeam la autobuz să iau pachetele pe care le tri­mitea mama. Primeam sticle cu lapte, caş, brânză, cartofi, mere. Iar în vacanţă, ne revedeam toţi, acasă. Era o bucurie în familie ce nu se poate descrie. Mân­cam afară, sub mărul mare de lângă casă, adunaţi toţi. Mama avea lacrimi în ochi, să ne vadă iar strânşi în jurul mesei.

– Când s-a produs „schimbarea”?

– La Braşov am urmat liceul „Principesa Elena” şi după aceea am venit la Bucureşti. Şi atunci s-a petrecut ceva magic. Profesoara de limba rusă mă îndemnase să dau la filologie, la rusă, care era la mare modă atunci. Dar, ce să vezi, se hotărâse mutarea raioanelor, o nouă împărţire administrativă, şi dosarele de absolvire a liceului au plecat de la Braşov la Codlea, şi al meu a întârziat la înscrierea la facultate. Vezi, destinul?! Dumnezeu, în timpul ăsta, îmi croia paşii spre teatru. Îţi poţi imagina asta, că mi-a întârziat dosarul la rusă, ca să ajung la teatru?! Deci, la rusă nu intrasem, şi nu ştiam ce era de făcut. Acasă nu voiam să mă întorc, că mi-era teamă că nu mă mai lasă mama să plec, dacă n-am intrat la facultate. Era foarte multă muncă acasă! Şi-apoi, tatăl meu, săracul, căuta să mă mărite cu un băiat avut din deal, un băiat fain, care purta cizme bilgăre, cum le zicea pe atunci. Iar eu nu voiam să mă mărit. Aş fi dat la orice şcoală, numai să mai stau să învăţ în Bucureşti. Şi-apoi, într-o zi, a venit o prietenă la mine să-mi spu­nă că a auzit o reclamă la radio, pentru o şcoală cu dans, cu muzică, ceva ce-mi plăcea mie. Eu făcusem balet şi dansuri populare la şcoala populară de artă din Braşov. Şi m-a tentat. M-am interesat şi am aflat. Era vorba de o şcoală de activişti culturali, situată la etajul cinci, în clădirea Institutului de teatru. Pe vremea aceea se punea mare bază pe directori de cămine cul­tu­rale, pe instructori artistici. Era ordin de la partid să funcţioneze toate bine, să fie spectacole şi săli pline. Am dat examen, aşadar, şi cu ajutorul lui Dumnezeu am intrat, am urmat un an şi – tot mâna destinului – într-o zi m-a chemat la ea în birou directoarea şcolii, doamna Predescu, şi mi-a spus: „Domnişoara Leni, am primit o invitaţie să-ţi dau voie să dai examen la teatru”. N-am aflat nici până în ziua de azi misterul acelei invitaţii. A spus că-mi dă voie să dau examen la teatru, ba şi mai mult, că dacă reuşesc, nu mai trebuie să returnez bursa primită de la şcoala de activişti cul­tu­rali. Era un con­tract pe care-l încheiasem şi care pre­vedea că trei ani după în­cheierea studii­lor ca bur­sier aveam obli­gaţia să lu­crez într-o casă de cul­tură. Şi dacă nu, trebuia să dau bur­sa înapoi şi eu n-aş fi avut de unde. Şi minunea s-a întâmplat. Deşi la exa­men la teatru au fost foarte mulţi can­didaţi, cred că eram vreo 2000 pe 60 de locuri, eu am intrat a doua, după Irina Petrescu. Am fost colegă cu Irina, cu Ştefan Iordache, cu Şerban Can­tacuzino, cu Virginia Itta Marcu, cu Sanda Ţă­ra­nu, la clasa profesorului Finţi.

– Există o anume trăsătură de caracter pe care aţi moştenit-o în anii copilăriei petrecute la ţară şi care v-a folosit în viaţă?

– Am considerat întotdeauna că un copil crescut la ţară se poate obişnui şi adapta foarte repede cu viaţa de la oraş, pentru că poartă în suflet lumea satului din care a plecat, unde a simţit cu talpa goală pământul. La ţară nu creşti gândind că ţi se cuvine totul. Te înveţi de mic cu munca şi altfel ştii, apoi, să preţuieşti lucrurile în viaţă. Şi să creşti cu credinţă în Dumnezeu, să înveţi cultul familiei, respectul pentru părinţi şi iubirea între fraţi e mare lucru. Te croieşti în haina omului ambiţios, hotărât şi neobosit. Iar familia îţi dă putere.

Fedra, o performanţă neegalată

LENI PINŢEA HOMEAG - Danemarca – Copenhaga, un alt triumf în turneul cu Fedra

– Aţi jucat 45 de ani la Teatrul Naţional din Cra­iova, sub bagheta unor mari regizori, ale căror spec­tacole au făcut înconjurul lumii. Care sunt cele mai fierbinţi amintiri pe care le aveţi? O clipă anume, care să se fi depus în sufletul dvs. sub formă de lu­mină şi bucurie.

– În perioada cât am jucat Fedra, am avut momente impresionante. Este un rol cu care am umblat şapte ani numai în străinătate. Însăşi premiera a avut loc la Viena, în 8 iunie 1993, cu o lună înainte de premiera de la Craiova. A urmat o serie de turnee prin lume, de spectacole la sediu şi de festivaluri în ţară, care i-au adus premii şi faimă. În 1999, presa consemna 100 de spectacole în străinătate. Până astăzi, Fedra a rămas o performanţă neegalată. Este spectacolul românesc cu cea mai îndelungată şi impresionantă carieră interna­ţională. Ultima dată s-a jucat în 2001 şi a însumat un număr-record de reprezentaţii, 172, pe care mi le amintesc ca şi când ar fi fost ieri.
În Ungaria, de exemplu, m-am îmbolnăvit groaznic la cap. Spectacolul se juca într-o biserică dezafectată, erau minus 10 grade afară, lumea stătea cu cojoace şi cu căciuli de blană, bătea un vânt năprasnic. Şi eu, în rochia subţire a Fedrei, transfigurată de suferinţă, cu părul plâns… Am făcut ţurţuri în cap, până la sfârşitul spectacolului. Pentru că eu am fost o actriţă care n-a făcut rabat de la meserie. Nici când jucam în căminele culturale îngheţate de pe vremea lui Ceauşescu nu schi­monoseam personajul. Dacă personajul avea ro­chie de vară, aşa stăteam, nu puneam pe mine un pulo­veraş.
La Marsilia, Fedra s-a jucat într-o grădină de vară şi sufla vântul acela cumplit, mistralul… Mai să rupă decorurile la repetiţii. Scenografa, Ştefania Cenean, care era cu noi, a schimbat repede pânzele cu panouri. În spectacol, eu jucam foarte mult pe un pat, în pi­cioare. Şi mă bătea vântul ăla… părul era în zbor, ro­chia era la un metru, flutura, iar gâtul mi se uscase cum­plit. Condiţiile puteau să mă deconcentreze, dar nu, a început să-mi placă. Se au­zea marea cum se zbu­ciuma, va­lu­rile când se izbeau de mal stro­peau şi-n gră­dină, eu mă luptam şi cu mis­tra­lul, şi cu perso­najele, deja mă ima­ginam pe stâncile albe ale Gre­ciei, pe furtună, în­fruntând zeii şi destinul. Adevă­rată tra­ge­die antică. Şi-am primit la apla­uze… o senzaţie cople­şi­toare.
În Brazilia, Teatrul Opera de Arame, care a găzduit specta­colul, are o sală imensă, de 2000 de locuri. E construit numai din sticlă şi metal. Şi spectacolul de pe scenă se reflecta în geamurile laterale. La un mo­ment dat, s-a pus iarăşi pe o furtună, de nu pot să spun. Şi deasupra, plafonul era tot din sticlă. Auzeam ploa­ia… Şi exact în momentele dramatice ale spec­tacolului, trăsnea şi fulgera şi se lumina scena, de jurai că e bandă sonoră pusă la spectacol.
Numai la Bucureşti, la Festivalul Caragiale, am fost primiţi foarte rece. Beligan, care era preşedintele juriului, vocifera… „Ne-am săturat de purcărismele astea”, iar o cronicăreasă a spus că în loc de Leni Pinţea, Purcărete putea să pună o statuie, că era tot una. Am ieşit din teatru zguduită. A doua zi plecam în turneu, nici nu mai ştiam să-mi fac bagajele, voiam să mă întorc acasă… Noroc că sunt credincioasă şi Dum­nezeu m-a ajutat să-mi vindec rănile sufleteşti, şi am fost, pe deasupra, şi răsplătită. Peste tot am avut parte de public numeros şi de cronici bune. Şi cu cronicarii străini nu te joci. Nu ar scrie două rânduri, dacă n-ar crede în ele cu adevărat.
Am mai avut o premieră în străinătate, cu Pi­nocchio la Veneţia, pusă în scenă de regizorul englez Robert Delamere. Jucam pisica, tot un personaj-sim­bol. Tot eu eram şi soţul, vulpoiul, doi vagabonzi de gară, învăţaţi să furăm şi să înşelăm lumea, dar cu un haz şi un pitoresc până la Dumnezeu. Eram oarbă în spec­tacol, şi regizorul, ca să nu trişez, mi-a pus oche­lari negri, prin care nu puteam vedea nimic, şi mi-a adus baston pentru nevăzători de la Londra. A fost un spectacol fabulos. Premiera a avut loc la Cambridge, la Art Theater, unde a venit şi autorul piesei, Robert Coover, din America, împreună cu soţia sa. După pre­mieră, el m-a invitat la barul teatrului, m-a servit cu şampanie şi mi-a spus: „Doamnă, aţi făcut perso­najul exact aşa cum l-am visat eu”.

LENI PINŢEA HOMEAG - Scenă din Fedra

Şi nu pot să nu amintesc de alt spectacol superb, jucat la Studioul Mihail Jora din Bucureşti: Medeea. Fu­sesem chemată la Societatea Română de Radio­difuziune de dirijorul Horia Andreescu în 20 aprilie 2005, în cadrul Anului „Enescu”. Iniţial, am refuzat, pentru că mă mutam, era camionul în faţa casei şi tre­buia să plece şi era un dezastru în toată casa. Deşi ştiam ce înseamnă Medeea pentru o actriţă, harababura din jurul meu mă bloca. Cum să mă pregătesc? Erau toate vraişte în casă, cutii pline, camionul care aştepta la scară… Am spus că nu pot să mă duc, că mă mut, asta i-am spus secretarei care m-a sunat. Şi după ce am închis telefonul, m-am pus pe un plâns… Stăteam pe o ladă, în bucătăria goală, cu telefonul jos, pe ciment. Şi mi-am zis: „Vai, ăştia or să creadă că sunt nebună. Se omoară actriţele pentru un rol ca Medeea şi eu le spun că mă mut”. Viaţa te surprinde uneori în situaţii atât de absurde, că nu mai ştii pe unde să scoţi cămaşa. Sea­ra m-a sunat chiar dirijorul Horia Andreescu şi mi-a zis: „Doamnă, am nevoie de dumneavoastră. Nu­mai dumneavoastră puteţi să faceţi rolul acesta”. Mă văzuse în Fedra. După ce-am închis, sună iar telefonul, era Dina Cocea, care îmi zice: „Leni, ai înnebunit? Te cheamă Horia Andreescu la un rol ca acesta şi tu refuzi?”. M-a sunat apoi şi directorul Teatrului de Ope­retă din Craiova, să-mi spună să accept cola­bo­rarea. Pe toţi îi căutase Horia Andreescu ca să încerce ei să mă convingă. În cele din urmă, m-am hotărât, am lăsat baltă tot, am încuiat casa şi am făcut rolul…

„Despre Purcărete trebuie să vorbeşti o carte întreagă”

– Vă număraţi printre actorii preferaţi ai lui Silviu Purcărete. Un regizor celebru, dar… prea pu­ţin cunoscut, pentru că refuză publicitatea. Po­ves­tiţi-ne despre el. Cum e ca om, ca regizor? În ce constă genialitatea lui?

– Trebuie să vorbeşti o carte întreagă despre Purcă­rete, deşi îna­inte de ’90, eu nu ştiam cine e, nu aflasem nimic despre el. Jucasem în Greul Pământului, de Valeriu Ana­nia, personajul Muma. Era un per­sonaj-simbol, o femeie de 80 de ani, de forţă dramatică. Mi-a plăcut, mi se potrivea şi mi-a ieşit bine. Purcă­rete a vă­zut şi el spectacolul şi i-a plăcut enorm. M-a întrebat: „Doam­nă Leni, ce roluri v-ar in­teresa în cariera dumnea­voas­tră?” I-am enumerat câteva roluri pe care le visam, printre care şi Fedra. Ţin minte că m-a oprit la numele ăsta şi m-a întrebat: „Vă place Fedra?”. I-am zis, cum să nu-mi placă? Cum­părasem cartea de la Paris şi mă marcase enorm. Dar cred că încă de când mă văzuse pe scenă, Purcărete mă şi distribuise în mintea lui într-o tragedie antică. După vreo lună, mă sună secretara de la teatrul din Craiova şi-mi spune să merg urgent acolo, că mă caută Purcărete. Am zburat ca vântul. Mi-a spus că ar vrea să mă distribuie în „Pi­ticul din grădina de vară”, a lui D. R. Popescu. Eu ştiam piesa şi nu era nici un personaj acolo pe care aş fi putut să-l joc eu. „Lasă, că vedem noi ce-o să ju­caţi. Pro­babil că o să jucaţi Sevastiţa”, mi-a zis el. Şi aşa s-a şi întâmplat. Numai că ce a ieşit din piesa aceea, aşa cum a transformat-o el, era o adevărată ca­po­doperă. A luat cu ea nu ştiu câte premii, eu am luat pre­miul întâi pentru interpretare, ce mai, a avut un succes fulminant. Şi, în timpul repetiţiilor pentru spectacolul ăsta, mi-a spus că următorul lui proiect este Fedra. Dar apoi a venit revoluţia şi Purcărete mi-a zis: „Leni, aş face acum Macbeth”. Mai târziu, a pus în scenă Titus An­dronicus şi abia după aia am început să lucrăm la Fedra.

LENI PINŢEA HOMEAG - Silviu Purcărete şi Leni Pinţea Homeag (Londra 1997)

Purcărete e un om extraordinar, dar să ştiţi că nici ca prieten nu e foarte vorbăreţ. As­cultă, observă, ana­lizează… La Titus Andronicus am fost asistenta lui de regie şi am avut privilegiul să-l cu­nosc îndeaproape profesional. I-am urmărit stările, puterea de con­cen­trare şi modul în ca­re îşi clădeşte, de la repetiţie la re­pe­tiţie, spectacolul. Îl sim­ţeam cum se măci­na, câteo­dată era a­tât de transfigurat, că aveai impresia că nu mai e pe pământ, că e în alte dimen­siuni. Are un stil ex­traor­dinar de a lucra şi toate spectacolele lui au o identitate şi o personalitate ex­trem de puternice. Este o fericire să lu­crezi cu el, dar te şi munceşte… Fie­care spec­ta­col al lui e o muncă co­losală. Pur­că­rete a pus la noi, la Cra­iova, şapte spectacole mari, iar în cinci dintre ele am avut rolurile prin­cipale. Primul a fost „Pi­ticul din gră­dina de va­ră” (1989), „Ubu Rex” după Alfred Jarry, „Ti­tus An­dronicus” (1992), „Phaedra”, după Se­neca şi Eu­ripide (1993), „O­res­tia” (1998, după Es­chil), „A două­spre­zecea noapte” (2004), „Mă­­sură pen­tru mă­sură” (2008) şi „Furtuna” (2012), după Shakespeare.

Biserica din ograda casei

– După finalul ne­drept şi impus al carierei teatrale, v-aţi întors la Mo­eciu, unde fiecare di­mi­neaţă începe cu pri­ve­liştea Buce­gi­lor şi a Pie­trei Cra­­iului. Ce faceţi toa­tă ziua?

– La Moeciu nu-mi ajunge timpul. Scriu o car­te despre toată activi­ta­tea mea teatrală, cu bune şi rele. Un an de zile am adu­nat materiale pentru ea. Apoi, în curtea casei am înălţat o biserică ce va deveni mâ­năstire. Până să vină măicuţele, mă ocu­pam eu de bi­serică, fă­ceam curăţenie după fie­care slujbă, scoteam co­voarele afară, ştergeam praful… În plus, vara tre­buie să tocmesc om să co­sească, să adune fânul, ce mai, o adevărată viaţă la ţară. Toţi turiştii care trec pe-acolo, mai ales oltenii, mă caută şi pe mi­ne, vin să vadă bise­rica. Locuiesc sin­gură, numai cu cele două măi­cuţe. Le iubesc foarte mult, sunt ca şi fetele mele, una are 35 de ani, cealaltă 30, mai­ca Marta şi maica Elef­teria. Ele se ocupă de bi­serică, de admi­nistrarea ei, se pricep la toate. Am scris o scrisoare către prea-sfinţitul Teofan, ca să le lase să stea la mine. În curând, o să am şi un preot călugăr, statutul de schit îl am deja. Biserica are hramul Sfinţii Împăraţi Cons­tantin şi Elena şi o dată pe an fac săr­bă­toarea hramului, când vin mai mulţi preoţi. Am făcut scenă în curte, au venit şapte sate la hram. Şi zic: „Uite, cum mi-a dat Dum­nezeu scenă şi în curte, lângă biserică”. Am clo­pot adus de la Baia Mare, uşile împărăteşti sunt sculptate din lemn de cireş, mo­bi­lierul tot e făcut la Bacău, în­­tr-un ate­lier unde se face numai mo­bilă bi­se­ricească. Dra­periile de la porţi­le îm­părăteşti, ca şi feţele de masă din altar, le-am luat toc­mai de lângă Slati­na, de la o mânăstire, unde era un ate­lier de măi­cuţe care cos asemenea mi­nunăţii. Eu vreau să fie aici un colţ de rai. Şi casa asta am să o las bisericii, cu tot pă­mântul de jur-împrejur.

– Tăietura dintre anii de glorie şi liniştea satului nu doare prea tare? Vă împăcaţi cu singurătatea?

LENI PINŢEA HOMEAG - Biserica din ograda casei

– Nu mă mai apasă nici nostalgia, nici singu­rătatea. Am simţit asta când am stat trei ani singură cuc în casă. Chiar începuse să-mi fie fri­că. Poveştile astea care se aud mereu des­pre crime şi alte orori mă cam înfiorau, eram totuşi sin­gură pe un vârf de deal, cu primii ve­cini destul de departe, cam la 700 de metri. Dar, până la urmă, am zis că Dumnezeu nu mă lasă.
Biserica e mândria mea. Când o vedeam cum se ri­dică nu era satis­facţie mai mare. Şi mi-am dat seama atunci ce înseam­nă să ai „o meserie” pe care s-o faci pe contul tău. Să nu depinzi de directori, de colegi, de parte­neri, care ba te sabotează, ba nu sunt pe aceeaşi lun­gime de undă… Or, aici, aşa m-am simţit, de parcă eu cons­tru­iam biserica. Fiecare lemn care venea peste altul şi-o înălţa era o bucurie imensă. Când îi vedeam di­mineaţa pe munci­tori cum urcă dealul, hotărâţi şi vân­joşi, de parcă por­neau la lup­tă… mi-era mai mare dra­gul.
Îi mulţumesc lui Dum­nezeu pentru toa­te darurile astea ex­traordinare pe care mi le-a dat: un soţ mi­nunat, medic primar chirurg, care m-a iubit enorm şi era pa­sio­nat de teatru, roluri ex­traor­dinare, premii nenu­mă­rate, zece ani de turnee in­terna­ţio­nale… Dacă voiam, şi tot n-aş fi îndrăznit să vi­sez toate astea.

 „Realizarile in plan spiritual si material o fac lider al unei generatii. O artista dedicata, un Om care a stiut sa puna interesul colectiv deasupra celui personal. Multumim ca existi si ne faci mai buni, ori de cate ori te privim -spune ing. Horia-Vasile Cristea, fost director exploatare al Regionalei de Cai Ferate Cluj”

Subscribe To Our Newsletter

Derapaje grave administrative ale primarului Emil Boc

Potrivit unui comunicat de presă al Grupului Consilierilor Locali ai PNL din CL Cluj, “Foarte...

Închide