JUSTIŢIA MIORITICĂ – PRIVIND ÎNAINTE CU MÂRLĂNIE

presa&justitieCine a afirmat că justiţia e oarbă, acela nu s-a referit, desigur, la justiţia mioritică, că alt apelativ mai eufemistic nu-i găsesc. Justiţia română este unică, atotputernică, atotştiutoare, atotvăzătoare. Ca Dumnezeul lui Nietzsche, defunct și irevocabil îngropat, într-o lumină complet mucegăită. Dar să vă prezint un scurt jurnal de activitate, caz concret, semi-pamflet, „o speță”, cum se exprimă cei de la Facultatea de Drept: personal, locuiesc într-un imobil din Cluj-Napoca, unde mai există câteva apartamente în care se mai locuieşte sau mai funcţionează un cabinet stomatologic, un cabinet de tehnică dentară şi un magazin de vânătoare şi pescuit. În 2011, prin iulie-august, sunt sunat de către poliţistul B., care mă roagă să trec pe la biroul de pe Decebal, „că avem o mică problemă pe care n-o putem rezolva la telefon”. Fiind de bună credinţă, mă prezint la locul cu pricina, unde domnul poliţist mă pune să dau o declaraţie pe proprie răspundere cum că… locuiesc unde locuiesc. Oricum, dumnealui avea deja copii după extrasele CF. Foarte interesant. Zis şi făcut. Fără să stau pe gânduri, neavând nimic de ascuns, dau declaraţia. Respectivul mai face şi glume şi comentarii referitoare la salariile de la Litere, pe care le ignor. După ce dau declaraţia, îmi spune, într-un final, şi motivul: se pare că la magazinul de vânătoare se încalcă legea, că patronii au făcut un depozit de arme unde ţin un număr mult prea mare de cartuşe faţă de cât admite legea pentru un imobil de locuinţe. Fapte care pe mine nu numai că nu mă privesc, dar nici nu mă interesează. Îl întreb, totuşi, de unde are numărul meu de telefon. Intră în panică, se scuză, „de pe cererea de schimbare a buletinului, zău, puteţi să verificaţi” (?!).

Prin februarie 2012, sunt sunat de alt poliţist. De data asta mai mare în grad. De la serviciul „Arme” (Arme şi traume…). Domnul T. Că să mai dau o dată cu subsemnatul, că prima declaraţie n-ar fi tocmai ok, bla-bla. Refuz. Sunt sătul de tracasări. Neprezentându-mă la termenul stabilit, mă sună din nou, nervos, că el îmi dă amendă, că cum îmi permit să-l fac pe dumnealui să piardă vremea etc. Ripostez, aşa că o lasă mai moale. Bun. Între timp, mă sună un domn procuror. Că cum adică refuz să mă prezint să dau cu subsemnatul? Că cum îmi permit io, un neica-nimeni, să le tergiversez lor ancheta? Că doar eu îs martor cheie în viitorul proces! Înfuriat la culme, am zis că mă mai duc o dată, să le fac hatârul. De data asta, am dat o declaraţie tipizată, fiind prezent şi avocatul apărării (recte, al vecinilor cu magazinul). Când mă conduce afară, poliţistul îmi face cu ochiul. „Ăştia-s nişte parşivi. Nu vedeţi cum încearcă să se scoată?”, îmi aruncă printre dinţi.

Crezând că am scăpat de afacerea asta, m-am înşelat, evident. Acum câteva săptămâni, găsesc în poştă citaţie pentru 5 februarie. Fond: nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor. Eu, împreună cu o vecină, audiaţi ca martori. În 4 februarie – poliţia la uşă. Domnii G. şi T2. Nu le răspund, sunt plictisit de tracasări. Nu mai am chef să marşez. Seara, mă sună vecina. Că da, e prima citare, dar că judecătorul vrea să urgenteze cazul, că e cu mandat, că musai să mergem. Bolnav, cu o viroză cruntă de o săptămână, şi fără semne de însănătoşire, am zis că hai totuşi, poate se încheie de data asta. Ajung dimineaţa înainte de ora 8. Poliţiştii: bine că aţi venit, că altfel, poate se gândea să vă dea o amendă (auziți: „Poate se gândea să vă dea o amendă”). În fine, zice vecina: „Să sperăm că nu durează până la 12”. „Ei nu, zice domnul poliţist, v-ar fi chemat la 12”. Dăm buletinele, sala se deschide la 8.30. Până la 9.00, se consultă dosarele cauzelor (vreo 26 la număr). Apare judecătorul, ceremonie, alea-alea. Se porneşte tăvălugul, alocarea cauzelor. E marţi, sunt cauze cu arestaţi. Le luăm pe astea. Surpriză! Lipsesc avocaţii. Păi cum? Ieşim 30 de minute pe-afară, facem înviorare, ne întoarcem. Sau amendăm avocaţii? Judecătorul nu ştia exact cum să procedăm. „Treaba asta se întâmplă de Crăciun, de Paști, înainte de concediu și astăzi. (…) Vă rog să vă închideţi telefoanele mobile”. De unde, telefoanele au continuat să sune pe parcursul şedinţei într-o veselie. La un moment dat, judecătorul se gândea să le confişte, cam ca la grădiniţă. „Oricum trebuie să-mi schimb telefonul, poate am de unde alege un model mai interesant”.

Am asistat, nu-i vorbă, la o paradă justiţiară de primă clasă. Avocații lipseau, se amânau cauzele. De fapt, n-am auzit să se pronunţe nicio sentinţă „Rămâne în pronunțare pe 7 mai”. Dar am prins nişte cazuri cu adevărat spectaculoase: un „domn” îşi expunea organele intime în faţa copiilor unui vecin care, chipurile, nu-i returnase o sumă de bani de câţiva ani; o oaie înfuriată („şi isteaţă”, în exprimarea judecătorului) stricase un gard, prilej de ceartă între doi vecini de teren; o domnişoară curajoasă, sătulă să-şi aştepte prietenul în restaurant, se decide să plece acasă; şi nu oricum, ci luând maşina acestuia şi învăţând să conducă. Evident, accident, ambulanţă, taxiuri, părinţi, martori, prieten înfuriat. Cineva se întreabă „Oare cum a putut ajunge până acolo?” (despre fată e vorba). Judecătorul răspunde, doct: „Cu spatele”. Fără comentarii. Multe cazuri cu „literaţi şi coloraţi”, cum zice şeful instanţei. (La un moment dat, sătul să-şi aştepte preluarea cauzei, prietenul fetei accidentate şuieră printre dinţi: „Da mă mai ţâne mult aci? Că amu îi sar la gât” plus alte expresii de nereprodus prin Vocea Clujului; mai spre final, vecinul exhibiționist, deşi i se terminase cauza de mult, intră în sală şi se aşează în faţa vecinei mele. Pesemne, uitase să-i transmită ceva domnului judecător şi se hotărâse să-l aştepte până îşi termină cauzele. Mare ţi-e grădina…). După 5 ore de aşteptare, vine cauza noastră, penultima pe ordinea de zi. Martorii sunt scoşi afară, se cheamă pe rând, câte unul, la simulacrul jurământului. Sunt chemat. „Ce religie ai?”. „Orto…” Mâna pe Biblie şi repetă: „Jur să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Asist la monologul judecătorului, dându-i întrutotul dreptate: „Bun. Ce să te întreb? Ai fost audiat de două ori. Ai declarat că locuieşti într-un apartament pe strada C, pe care l-ai cumpărat. Ai declarat că în imobil mai funcţionează un cabinet stomatologic şi un magazin de vânătoare şi pescuit.” Procurorul și avocatul apărării, la unison: „Păi ştiţi, martorii nu prea au… ce căuta. Au dispărut condiţiile pentru care li s-au luat declaraţiile…”. Judecătorul: „Păi da, am repus cauza pe rol, din lipsă de probe. Am vrut să văd martorii. Acum, ce să-l întrebăm? Că dacă ştie cum a fost cu autorizaţia de construcţie? Dacă s-a respectat proiectul iniţial?” Către grefier: „Scrie acolo că îşi menţine declaraţia. Semnaţi şi puteţi pleca”. Ok. Deci puteam să dorm liniştit, să ignor poliţiştii care mi-ar fi bătut în uşă, sau să le spun să scrie în procesul verbal că, fiind bolnav, nu mă pot deplasa. Trei zile din viaţă pierdute pentru două declaraţii care, oricum, nu priveau nici un caz. Sau, cel mult, un caz instrumentat de unii domni de la procuratură şi din poliţia locală, care acum sunt anchetaţi de DNA pentru trafic de influenţă. Halal justiţie mioritică! Hai sictir!

Această tabletă este un supliment de pamflet și trebuie administrată ca atare. Pentru orice nelămuriri, adresați-vă medicului sau farmacistului. În justiție, n-are rost să vă mai adresați.