Iubirea ca și utopie sinalagmatică

Iubirea poate fi o monarhie în doi, precum un contract sinalagmatic cu obligaţii reciproce interdependente… El e un rege iar ea e o regina, el e un rege iar ea supusă, ea e regina iar el supus, el e un rege iar ea o sclavă, ea e o regină iar el e un sclav. Între el şi ea există o serie de obligaţii reciproce interdependente; între aceştia are loc o schimbare succesivă de roluri. Secretul iubirii e ca această schimbare de roluri să aibă un caracter de relativă constanţă, în caz contrar este posibil ca deţinerea exclusivă şi îndelungată de unul dintre parteneri a prerogativului de rege d. e. să aibă în timp un efect distructiv care conduce la disoluţia cuplului.

Cuplu poate fi privit ca o entitate izvorată din necesităţile a doi indivizi de a găsi unul în braţele celuilalt ceea ce nu–şi pot oferi de unii singuri. Iubirea e prescripţia împotriva singurătăţii şi calea cea mai sigură spre afecţiune reciprocă.

După cum am menţionat expres iubirea are un caracter de reciprocitate în cadrul cuplului, şi cât timp această reciprocitate persistă nu văd vreun motiv care să conducă la disoluţie. Dar cum ajungi să întreţii o astfel de reciprocitate? Care este calea spre cuplu?

Multi nu își doresc o relaţie doar de dragul de a avea o relaţie ori de a aştepta posibilitatea existenţei unei reciprocităţi la idele lui Marte d.e, doresc o relaţie care în primul rând să le fie utilă. Doresc ca acel om să fie apt de a le acorda întregul lui interes în crearea unei entităţi capabile de coexistenţă liniştită.

Iubirea o identific liniştii şi împlinirii. Ori dacă doar un partener e dispus să ofere întreaga lui diligenţă pentru crearea unei asemenea entităţi, celălalt rămâne la stadiul de parazit. De aceea primul lucru de făcut în eventualitatea unei relaţii este de a încerca să vedem dacă posibilul nostru viitor partener e apt de a renunţa la el însuşi în numele a ceva superior ca manifestare şi trăire.

Despre ce fel de renunţare e vorba? Renunţarea de bun simţ capătă nu o formă totală, de negare a propriei invidualităţi în slujba celuilalt, ci de modelare şi acceptare a personalităţii celuilalt în limitele suportabilului. Echilibru atins între cele două renunţări trebuie compensat de acceptarea si dobândirea de la celălalt a ceea ce mie îmi lipseşte. Entitatea nouă va avea astfel un echilibru încă de la începuturi, o fundaţie solidă. Echilibrul entităţii nu trebuie privit ca fiind o realitate imobilă, e în continuă modificare şi transformare datorită celor două personalităţi. Echilibrul cere zilnic a fi menţinut. Nevoia de ea ori el ca și completare e o trăsătură firească a naturii noastre. A fi dictator într-un cuplu nu e o atitudine sănătoasă. Obligaţii reciproce interdependente – si cuplul rezistă.

Scroll Up