,,Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” sau cronica unei Apocalipse anunţate

istoriacomunismuluiteatrulnationalcluj21.12.2012. O întrebare obsesiv plasată pe zidurile urbei clujene mă bântuie de câteva săptămâni bune: „Tu ce faci de Apocalipsă?”. Ei bine, ca un intelectual care se respectă, am decis să-mi petrec sărbătoarea Apocalipsei cu o seară de teatru. Şi pot să spun că nu am regretat. În sala Euphorion a Teatrului Naţional s-a jucat Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, pusă în scenă în regia Monei Marian, avându-i în distribuţie pe Cristian Rigman, Dragoş Pop, Eva Crişan, Dana Bonţidean, Anca Hanu. Un titlu emblematic, menit să ne atragă atenţia, în cuvintele lui Matei Vişniec, autorul piesei, că „această formă sofisticată de utopie care a fost comunismul – oroarea travestită în costum umanist (…) bestia nu a murit încă”.

Conţinuturile critice care se degajă din spectacol merită câteva consideraţii de ordin teoretic. Programul comunist se instituie ca realitate în sine prin efectul de propagandă. Utopia comunistă îşi extrage substanţa din matricea de iradiere a sferelor sociale, orice pretext de proiectare a unui scenariu benefic devenind literă de lege. Versiunile sale negative, ca reversuri ale socialismului de tip idealizant, materializează, într-o fracţie ireductibilă, raportul difuz dintre controlul exercitat pragmatic şi idealul egalitarismului utopic, cu scopul manifest al obţinerii unei societăţi perfect asamblate şi riguros ierarhizate. O societate care anihilează spiritul de iniţiativă, uniformizează conştiinţele, pretinde supunerea necondiţionată a cetăţenilor şi dirijează întreaga lor activitate în funcţie de comandamentele sistemului. Algoritmul structurării şi funcţionării unei astfel de societăţi presupune stricta gestionare a resurselor umane şi materiale, precum şi dominaţia indivizilor care articulează sistemul social. Procesul culminează, firesc, cu reificarea acestor indivizi, cu transformarea lor în simple unelte vorbitoare, care trebuie să-şi glorifice în permanenţă stăpânii şi să le disemineze ideologia în spaţiul permeabilităţii publice.

Revenind la partitura actorilor, deloc facilă, trebuie să remarcăm că aceştia reuşesc să surprindă în evoluţia lor scenică esenţa utopică a programului comunist, care se regăseşte, înainte de toate, în tentativa de circumscriere plenară a unei noi ordini sociale (retorice), într-un spaţio-timp al perfecţiunii de esenţă mecanicistă, absolută, nesusceptibilă de eventuale dezintegrări, la oricare dintre palierele pe care le incumbă. În acest sens, actorii adoptă un simulacru de reprezentare a mediului social şi a relaţiilor interumane, subsumate dezideratelor dogmei comuniste. Inclusiv la acest nivel microsocial, observăm designul unei lumi absolute, purificate, nivelate, omogene, ermetice, autarhice, cu o garanţie forţată de coerenţă globală. Calitatea spectacolului rezidă şi în tratarea comunismului, în egală măsură, drept spaţiu de interogaţii succesive minat de tensiuni ireconciliabile.

Episoadele, bine închegate, urmăresc eforturile scriitorului Iuri Petrovski (Cristian Rigman) în misiunea impusă acestuia de a explica şi a interpreta comunismul pe înţelesul unor bolnavi mintal. Dincolo de absurdul situaţiei, acţiunea se complică. Povestea de iubire, sfârşită tragic, între Iuri şi Katia Ezova (Eva Crişan), angajată a institutului manifestând exces de zel, cultivând un îndoielnic talent poetic şi extaziindu-se de fiecare dată când intră în contact cu oameni care avuseseră privilegiul de a-l vedea pe Stalin în carne şi oase, este secondată de alienarea progresivă a scriitorului, sub teroarea declanşată de Grigori Dekanozov (Dragoş Pop), directorul instituţiei, în colaborare cu directoarea adjunctă Stepana Rozanova (Dana Bonţidean) şi sub imperiul contaminării de la bolnavi. Pacientul Timofei (Anca Hanu) ascultă muzică revoluţionară şi îşi deplânge soarta de „debil mediu”, încercând să-l atragă pe tânărul scriitor în mijlocul pacienţilor pe care îi reprezintă.

Ororile din timpul lui Stalin sunt readuse în conştiinţa publicului, în tuşe ironice, groteşti, caricaturale. Absurdul se găseşte la el acasă, actorii reuşind să surprindă excelent metehnele unei societăţi alterate în esenţa ei, în raporturile instituite între putere şi mase. Culmea ideologiei este ca, într-un institut de bolnavi mintal, pacienţii să fie încadraţi în categorii, „debili de origine sănătoasă”, „debili suspecţi”, „debili imperialişti”, „debili reacţionari”. Ideea din subtext plasează întreaga societate în ipostaza unui sanatoriu în care pacienţii se revoltă, uitând că ei înşişi sunt pricina bolii. Spectacolul aminteşte de Zbor deasupra unui cuib de cuci, în care sanatoriul joacă rolul de spaţiu de colectare pentru conştiinţe remodelate. Iuri Petrovski, sub pretextul misiunii sale de luminare a bolnavilor, este adus pentru a fi înghiţit, la rândul său, în abisul nebuniei.

Întreg spectacolul se constituie într-o metaforă – debilii mintal suntem şi noi, spectatorii, cei care stăm pe margine şi privim la jocul halucinant al actorilor. Spectatorii sunt, în general, tineri pentru care comunismul nu înseamnă nimic mai mult decât o U-TO-PI-E, o fantomă intelectuală bântuind imaginaţia creatoare. Or, exorcizarea „bestiei” înseamnă ca publicul să-şi asume rolul de actant în istoria repovestită în termeni familiari, să înţeleagă comunismul în ipostaza sa de ideologie nefastă, care a făcut milioane de victime. Un tânăr intelectual din mediul universitar clujean, Ciprian Mihali, susţinea, îndreptăţit, cu altă ocazie, că este posibil ca, „printr-o deconstrucţie a comunismului”, să pornim de la faptul indiscutabil că acesta „aparţine prin esenţa sa şi prin atâtea din formele sale de manifestare modernităţii. Este imperios necesar să-i măsurăm radioactivitatea nu în discursurile ceremoniale pe care le ţinem la atâtea ocazii festive, ci în gesturile noastre microscopice, în vorbele noastre comune şi în gândurile noastre nemărturisite”.

Jocurile de măşti, de marionete şi de pancarte marchează completa reificare a indivizilor, transformarea lor în abstracţii. Stalin, instanţă tutelară, schimbă locul cu Molotov, care, din bufonul regelui, devine o portavoce a simţului comun, atât de ultragiat în comunism. Din scenariu utopic materializând aspiraţia egalitarismului, comunismul devine brusc o antiutopie, răspândind iluzia unei legitimităţi impuse. Emil Cioran nota, în acest sens: „Utopia este iluzia ipostaziată; comunismul, mergînd şi mai departe, va fi iluzie decretată, impusă: o sfidare la adresa omniprezenţei răului, un optimism obligatoriu”. Recomand călduros spectacolul, ca pe o radiografie artistică a unei etape din trecutul nostru nu foarte îndepărtat, marcat de comunism, prin excelenţă distopia secolului XX, ca de cronica unei Apocalipse anunţate.

Articol scris de Cristian Pașcalău