Întrebări despre demisia Papei?

Ca orice veste proastă, demisia Papei Benedict al XVI-lea a circulat repede, făcând de trei ori câte trei minute înconjurul Planetei, graţie şi mijloacelor laice de socializare, Suveranul Pontif scriind literalmente istorie în momentul în care şi-a anunţat followerşii pe Tweeter cu privire la întreruperea unilaterală a contractului său de muncă.

Iar, ca orice om normal la cap, am fost foarte curios asupra raţiunilor acestui gest, pe care nici însăşi The Book of Eli nu-l cuprinde în atotcunoaşterea ei. Şi se pare că, cel puţin la nivel declarativ, bătrâneţile, bată-le vina, ar sta la baza acestei decizii. În acest context vine întrebarea logică: de ce a fost ales acest Papă la o vârstă atât de înaintată (78 de primăveri) şi, mai ales, de ce există, încă din 1970 prevederea că un cardinal poate participa la  alegeri doar dacă are o vârstă cuprinsă între 60 şi 80 de ani? Până la urmă natura legiferează cutumiar faptul că toţi oamenii au o dată de fabricaţie şi una de expirare, iar când eşti în perioada de graţie e indicat să te întorci către Dumnezeu, nu să-i ceri un post de şef în parohia Terra. Şi cu atât mai mult să fi şi validat în C.A.-ul Conclavului din Capela Sixtină.

După cum doxologia catolică statuează, Papa este urmaşul Sfântului Pavel şi trimisul lui Dumnezeu pe Pământ. Aşadar, faptic vorbind, Pontiful este în slujba Domnului, fiind, pe linie religioasă, angajatul Său. Şi atunci… cine-i semnează demisia? Dumnezeu? Cum? Şi ce se întâmplă dacă Acesta nu e de acord? Iată nişte întrebări la care nici măcar Papa de la Roma nu poată să răspundă, darămite noi, simpli enoriaşi.

În orice caz, faptul că însuşi trimisul Domnului pe Pământ şi-a dat demisia, înseamnă că ceva e greşit cu noi, ăştia duşi pe la Biserică. Dar mă întreb, ce urmează? Nu m-aş mira să urmeze un val de demisii în rândul Conclavului papal, urmate de o intrare în insolvenţă a Bisericii Catolice, pentru că, nu-i aşa, peştele (unul dintre simbolurile creştine) de la o demisie se-mpute! Parcă văd concurenţa cum jubilează la acest scenariu, patriarhi şi episcopi ortodocşi frecându-şi mâinile şi încropind planuri pentru o revanşă, după meciul pierdut în 1054 la Schismă.