ICCJ face in sfarsit ordine cu rovinieta C.N.A.D.R.

stanciuSistemul actual de amendare pentru lipsa rovinietei incalca toate principiile, considera Avocatul Poporului, Gheorghe Iancu, care a luat atitudine impotriva ordonantei guvernamentale care reglementeaza taxa de rovinieta.

Potrivit Avocatului Poporului, ordonanta incalca o serie de drepturi si, in special, incalca trei principii. In primul rand, o lege trebuie sa fie precisa, sa fie clara si previzibila, asa cum spun si CEDO si Curtea Constitutionala a Romaniei, transmite Romania TV.

Sanctionarea dubla pentru lipsa rovinietei intra in atentia Parlamentului 

„Aceste texte incalca toate principiile si va spun de ce. Ea spune ca, in cazul in care persoana respectiva nu are rovinieta, i se aplica o amenda si pe langa amenda tariful inclus in anexa 4 din ordonanta. Pai, acum textul respectiv nu este numai neclar si imprecis, ci este incredibil de defectuos.

Sa zicem: de la Bucuresti la Ploiesti sunt 60 de kilometri. Daca in fiecare kilometru, nimeni nu interzice treaba asta, se monteaza cate un aparat prin care sa fie inregistrata existenta sau nu a rovinietei, inseamna ca ar trebui sa avem 60 de amenzi si 60 de despagubiri”, a precizat Avocatul Poporului.

Iancu a spus ca aceasta este opinia pe care a imbratisat-o Compania Nationala de Autostrazi si Drumuri Nationale din Romania (CNADNR). Instantele au imbratisat alta idee. Mai precis, daca ai fost inregistrat intr-un punct ca nu ai rovinieta inseamna ca acolo se va aplica o amenda pana in locul unde te vei opri. Ca urmare, contraventia este continuata, numai una singura si un singur tarif.

„Mie mi se pare ca amandoua sunt defecte, amandoua interpretarile sunt deficitare. In primul rand, pentru ca textul respectiv creeaza o asemenea interpretare. In al doilea rand, in a doua interpretare, trebuie sa stabilim care este timpul sau lungimea drumului pe care contraventia este continuata, adica exista o singura contraventie si legea nu prevede.

Bun, daca eu ma opresc la Baia Mare si ma prind vreo suta de asemenea aparate, platesc amenda si tarifele pe care le vrea CNADNR-ul, sau o singura amenda si un singur tarif cum spun instantele de principiu? Mie mi se pare ca nici una, nici alta: prima pentru ca este un abuz clar, iar a doua pentru ca nu este stabilit cat ar trebui sa fie drumul, distanta sau timpul, eu pot sa ma opresc in Ucraina. Nu este stabilit nicaieri treaba asta”, a spus Avocatul Poporului.

Procesele verbale pentru rovinieta expirata, intocmite mai repede

Gheorghe Iancu a declarat ca textul este total deficitar si a sesizat Curtea Constitutionala cu aceasta imprecizie. 

CNADNR identifică numerele de înmatriculare ale maşinilor şi le compară cu cele din baza de date naţională, unde sunt identificaţi cei care n-au plătit rovinieta.

Avocaţii celor care contestă amenzile în Justiţie au sesizat că pot invoca lipsa unei semnături oficiale pe fiecare proces verbal în parte. Din cauza numărului mare de amenzi aplicate, acestea sunt tipărite şi ştampilate de Centrul pentru Studii Tehnice Rutiere, nemaifiind semnate.

 

Nimeni nu s-a gândit în 2001 la semnătura electronică

 

Există însă o prevedere în Ordonanţa 2/2001, privind regimul de aplicare a contravenţiilor pe teritoriul României, care obligă semnarea acestor procese-verbale, sub sanţiunea nulităţii absolute. Oficialii CNADNR susţin că documentele sunt valabile pentru că au semnătura electronică a agentului constatator. Aici intervine o altă lege (445/2001) care spune, pe scurt, că „înscrisul în formă electronică este destinat pentru a fi citit prin intermediul unui program informatic”.

Aici e hiba: şoferii prinşi fără rovinietă spun că amenzile le primesc pe hârtie şi nu „printr-un program informatic”.

 

Gafa ar putea fi speculată în întregul sistem judiciar pentru că, în 2001, când s-a publicat Ordonanţa privind regimul contravenţiilor în România nimeni n-a prevăzut posibilitatea folosirii semnăturii electronice, aceasta nefiind inclusă în textul legii. În acest moment, la Cluj, sunt zeci de amenzi anulate tocmai din acest motiv.

 

Norocoşii care au obţinut anularea în instanţă

 

Judecătorii pretind în instanţă ca procesul-verbal de contravenţie să conţină obligatoriu o serie de date legate de instituţia care l-a emis, sancţiunea aplicată, numele şi prenumele agentului constatator şi semnătura acestuia. Dacă lipseşte un singur element, conform Ordonanţei 2/2001, procesul-verbal este nul de drept (conform articolului 17). Judecătorii au început să dea dreptate contestatarilor.

„Analizând textul proceselor verbale de constatare şi sancţionare a contra venţiei, adresate de CNADNR, se constată cu uşurinţă că semnătura agentului constator ce atrage nulitatea procesului verbal lipseşte cu desăvârşire, ceea ce antrenează automat sancţiunea nulităţii absolute”, se arată într-unul de la Judecătoria Cluj Napoca.

În lumina jurisprudenţei CEDO, contravenţiile referitoare la circulaţia pe drumurile publice sunt încadrate în sfera ”acuzaţiilor în materie penală” la care se referă primul paragraf al art. 6 CEDO. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudenţa sa (Cauza Maszini c. României – hotararea din 21.09.2006, Eanady c. Slovaciei, Ziliberberg c. Moldovei) că normele juridice ce sancţionează astfel de fapte au caracter general şi că urmăresc un scop preventiv şi represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuţie are, în sensul art. 6 din Convenţie, caracter penal. Ca o consecinţă a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie prezentul litigiu trebuie să ofere şi garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de acest articol. Pe cale de consecinţă trebuie recunoscute şi garanţiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenţiei, printre care lipsa pericolului social, precum şi înlesnirile oferite de Codul penal. Art. 17 alin. 1 din Codul penal defineşte infracţiunea ca „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. În accepţiunea sa cea mai generală, contravenţia, asemenea infracţiunii, conform CEDO, este o fapta a omului, un act de conduita exterioara a acestuia, interzis de lege sub o sancţiune specifică, care este pedeapsa1. Spre deosebire de infracţiune, care prezintă pericol social mai ridicat, cu consecinţe mai grave si dăinuie în timp, la contravenţie, acest pericol este mai redus, iar urmările sunt mai reduse; Conform doctrinei, „infracţiunea continuă se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii, ce constituie elementul material al laturii obiective, după consumare, până la intervenţia unei forte contrare. Tot doctrina de specialitate ne indică, în mod unitar, modul în care pot fi identificate infracţiunile continue, şi anume „după elementul material al laturii obiective ce presupune o acţiune ori o inacţiune ce durează în timp ca: deţinerea, rămânerea, purtarea, conducerea unui autovehicul etc. Activitatea infracţională la unele infracţiuni continue este susceptibilă de întreruperi care sunt determinate de natura activităţii infracţionale, spre exemplu portul ilegal de uniforma care poate fi întrerupt noaptea şi reluat dimineaţa. Aceste întreruperi ţin de natura infracţiunii şi nu afectează unitatea infracţiunii continue” 2. În cazul de faţă, intervenţia forţei contrare este notificarea de către agentul constatator al contravenţiei nr. 1, contravenţie recunoscută de subscrisa. Însă, prin contravenţiile ulterioare (cu referire specială la contravenţia nr. 2), ni se creează o situaţie mai grea decât cea prevăzută în legea penală, fiind ţinuţi la plata mai multor amenzi pentru aceeaşi faptă. În subsidiar, vă învederăm că dreptul penal romanesc, nu reglementează cumulul aritmetic al pedepselor decât în cazuri extreme, expres şi limitativ prevăzute de lege; astfel, dacă instanţa ar alege să aplice cumulul de amenzi contravenţionale, ni s-ar crea o situaţie mult mai dificilă în comparaţie cu pericolul social generat de fapta săvârşită. Una dintre trăsăturile esenţiale ale contravenţiei este existenţa pericolului social. În doctrină, precum şi în practică se remarcă obligativitatea organelor judiciare de a analiza in concreto respectiv gradul de pericol social de la caz ca caz. În speţa de faţă, în mod evident, această analiză nu a fost efectuată. Suma primita de CNADNR drept valoare de despagubire reprezintă contravaloarea unei roviniete pe 12 luni. Conform art. 8 alin. (3) din O.G. 15/2002, modificată ulterior, „contravenientul are obligaţia de a achita, pe lângă amenda contravenţională, cu titlu de tarif de despăgubire, în funcţie de tipul de vehicul folosit fără a deţine rovinietă valabilă, sumele stabilite conform Anexei nr. 4”. Conform sus-citatei anexe nr. 4, cuantumul tarifului de despăgubire aplicabil pentru un autoturism este de 28 de euro, adică identic cu tariful de utilizare pentru 12 luni a drumurilor naţionale. Această situaţie este valabilă pentru toate categoriile de vehicule menţionate în anexele nr. 1 (care reglementează nivelul de utilizare a drumurilor naţionale) şi nr. 4 (care reglementează cuantumul tarifului de despăgubire aplicabil) din Ordonanţa nr. 15/2002, cu modificările ulterioare. S-ar putea trage concluzia că acest tarif de despăgubire reprezintă contravaloarea rovinietei pe 12 luni şi că, odată achitat acest tarif, utilizatorul drumurilor naţionale va avea o rovinietă valabilă. Acest aspect este contrazis de comportamentul CNADNR S.A. care, în mod abuziv, percepe tariful de despagubire la fiecare nouă presupusă „contravenţie” pe care o constată. În concluzie, în eventualitatea în care un vehicul tranzitează drumurile naţionale timp de câteva luni, fără să aibă cunoştinţă că nu o deţine rovinietă valabilă, poate fi amendat contravenţional de cateva zeci de ori şi, pe lângă această sancţiune, va trebui să achite către CNADNR S.A. tot atâtea tarife de despăgubire câte presupuse contravenţii a săvârşit! Or, dacă s-ar proceda în asemenea fel, deşi legea este foarte clară în sens contrar, ar lua naştere o situaţie extrem de dificilă pentru contravenient, disproporţionată faţă de pericolul social generat.

Fata de aceasta situatie, era necesara unificarea practicii, printr-un recurs in interesul legii :

Dosar nr. 7/2013

    Livia Doina Stanciu      - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
                               Justiţie, preşedintele completului
    Lavinia Curelea          - preşedintele Secţiei I civile
    Roxana Popa              - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
    Ionel Barbă              - preşedintele Secţiei de contencios
                               administrativ şi fiscal
    Corina Michaela Jîjîie   - preşedintele Secţiei penale
    Romaniţa Vrînceanu       - judecător la Secţia I civilă,
                               judecător-raportor
    Paula Pantea             - judecător la Secţia I civilă
    Mihaela Tăbârcă          - judecător la Secţia I civilă
    Andreia Liana Constanda  - judecător la Secţia I civilă
    Florentin Sorin Drăguţ   - judecător la Secţia I civilă
    Alina Sorinela Macavei   - judecător la Secţia I civilă
    Minodora Condoiu         - judecător la Secţia a II-a civilă
    Adriana Chioseaua        - judecător la Secţia a II-a civilă
    Tatiana Gabriela Năstase - judecător la Secţia a II-a civilă
    Nela Petrişor            - judecător la Secţia a II-a civilă
    Carmen Trănica Teau      - judecător la Secţia a II-a civilă
    Marian Budă              - judecător la Secţia a II-a civilă,
                               judecător-raportor
    Eugenia Marin            - judecător la Secţia de contencios administrativ
                               şi fiscal
    Niculae Măniguţiu        - judecător la Secţia de contencios administrativ
                               şi fiscal
    Dana Iarina Vartires     - judecător la Secţia de contencios administrativ
                               şi fiscal
    Carmen Sîrbu             - judecător la Secţia de contencios administrativ
                               şi fiscal
    Carmen Maria Ilie        - judecător la Secţia de contencios administrativ
                               şi fiscal, judecător-raportor
    Gheorghiţa Luţac         - judecător la Secţia de contencios administrativ
                               şi fiscal
    Simona Cristina Neniţă   - judecător la Secţia penală
    Ioana Bogdan             - judecător la Secţia penală



    Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 7/2013 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef-adjunct.
    La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 teza I raportat la art. 14 alin. (1), art. 25 alin. (2) şi art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la caracterul alternativ sau subsidiar al celor două modalităţi de comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională şi a înştiinţării de plată.
    Doamna judecător Livia Doina Stanciu, preşedintele completului de judecată, constatând că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru susţinerea recursului în interesul legii.
    Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, astfel cum a fost formulat şi motivat în scris, şi a solicitat admiterea acestuia ca urmare a constatării existenţei unei jurisprudenţe neunitare cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 teza I raportat la art. 14 alin. (1), art. 25 alin. (2) şi art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la caracterul alternativ sau subsidiar al celor două modalităţi de comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională şi a înştiinţării de plată.
    Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

                                 ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    1. Problema de drept care a generat practica neunitară Recursul în interesul legii vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 teza I, raportat la art. 14 alin. (1), art. 25 alin. (2) şi art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la caracterul alternativ sau subsidiar al celor două modalităţi de comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională şi a înştiinţării de plată.
    Dispoziţiile legale vizate sunt următoarele:
    Art. 27 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, – „Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată se face prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la domiciliul sau la sediul contravenientului” raportat la:
    – art. 14 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, – „Executarea sancţiunilor contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii.”;
    – art. 25 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, – „Comunicarea se face de către organul care a aplicat sancţiunea, în termen de cel mult o lună de la data aplicării acesteia.”;
    – art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, -„Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.”
    2. Examenul jurisprudenţial
    Prin recursul în interesul legii se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale citate, dezlegarea problemei de drept supusă analizei fiind menită a clarifica modul de aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi art. 25 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale, respectiv a determina momentul de la care începe să curgă termenul de decădere, de 15 zile, prevăzut de art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ.
    3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
    3.1. Unele instanţe de judecată au considerat că cele două modalităţi de comunicare prevăzute de art. 27 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, sunt subsidiare una faţă de cealaltă, comunicarea prin afişare fiind subsidiară comunicării prin poştă, cu aviz de primire. Comunicarea prin afişare trebuie precedată de o comunicare prin poştă, cu aviz de primire, iar atunci când persoana sancţionată contravenţional, deşi avizată, nu s-a prezentat la oficiul poştal pentru ridicarea corespondenţei ori a refuzat primirea corespondenţei, autoritatea din cadrul căreia face parte agentul constatator trebuie să procedeze la comunicarea actului prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului.
    În această ipoteză, intervenirea prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale şi momentul de la care curge termenul de decădere pentru introducerea plângerii contravenţionale se verifică în raport cu data primirii efective a procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi a înştiinţării de plată; atunci când o atare comunicare nu s-a putut realiza, aplicarea celor două instituţii – prescripţia executării sancţiunii şi a decăderii din dreptul de a mai formula plângere – se raportează la momentul comunicării prin afişare.
    3.2. Alte instanţe, pornind de la interpretarea gramaticală a normei, au considerat că cele două modalităţi de comunicare prevăzute de art. 27 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, sunt alternative, fără a exista vreo ordine de preferinţă între ele, iar recurgerea la una dintre acestea este necesară şi suficientă, pentru ca procedura de comunicare să fie considerată îndeplinită. Atunci când procedura de comunicare s-a realizat prin poştă, cu aviz de primire, iar destinatarul corespondenţei, deşi a fost avizat, nu s-a prezentat la oficiul poştal pentru ridicarea corespondenţei ori a refuzat expres primirea acesteia, comunicarea a fost considerată legal îndeplinită, fără a mai fi necesară îndeplinirea acesteia prin afişare.
    Termenul de 15 zile pentru introducerea plângerii contravenţionale va curge fie de la data la care destinatarul corespondenţei a fost avizat, fie de la data la care a expirat termenul de păstrare a corespondenţei la oficiul poştal şi aceasta a fost returnată ori de la data exprimării refuzului expres de primire, consemnată de lucrătorul oficiului poştal.
    4. Opinia procurorului general
    Procurorul general a considerat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare:
    – raportat la art. 14 alin. (1) şi art. 25 alin. (2) din acelaşi act normativ, atunci când persoana sancţionată nu a fost prezentă la întocmirea procesului-verbal sau a refuzat să primească un exemplar al acestuia, precum şi atunci când sancţiunea s-a aplicat de o altă persoană sau un alt organ decât agentul constatator, cerinţa comunicării procesului-verbal şi a înştiinţării de plată, în scopul întreruperii prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale, este îndeplinită la data la care procesul-verbal a fost depus la oficiul poştal, pentru expediere, indiferent de data la care corespondenţa a ajuns la destinatar;
    – raportat la art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ, comunicarea prin afişare este subsidiară comunicării prin poştă, cu aviz de primire.
    În susţinerea opiniei sale, procurorul general arată că, pentru a se produce efectul întreruptiv de prescripţie, este necesară şi suficientă expedierea actului către contravenient, prin poştă, cu aviz de primire, aceasta reprezentând o comunicare aptă a fi primită, fără a mai fi necesar să se aştepte ori să se realizeze o primire efectivă a actului din partea destinatarului, pentru ca, mai apoi, în funcţie de atitudinea acestuia, să se procedeze la afişarea actului; se consideră, astfel, că au existat diligenţele necesare din partea organului constatator/sancţionator pentru conservarea dreptului de a obţine executarea sancţiunii şi pentru îndeplinirea obligaţiei legale de comunicare; mai mult, nu sunt validate comportamentele abuzive din partea persoanelor sancţionate contravenţional care, amânând ori refuzând primirea corespondenţei, pot determina depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de lege.
    Din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, modalitatea prin care se aduce la cunoştinţa contravenientului conţinutul procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor (pentru ipoteza de la art. 21 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2011, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare) se consideră a fi comunicarea actului prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare, la domiciliul/sediul acestuia, această din urmă modalitate de comunicare funcţionând doar subsidiar, atunci când procedura de comunicare prin poştă nu a fost eficientă; în sprijinul acestei soluţii, procurorul general invocă dispoziţiile art. 165 pct. 2 din noul Cod de procedură civilă, arătând că aplicarea acestora în dezlegarea problemei de drept supuse discuţiei este în măsură să conducă la o interpretare şi aplicare a legii, de natură a asigura şi respecta garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin realizarea unui just echilibru între interesele contrarii din cadrul procedurii contravenţionale.
    5. Raportul asupra recursului în interesul legii
    Raportul cuprinde soluţiile date de instanţele judecătoreşti problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează acestea şi evocă doctrina, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la materia supusă analizei.
    Raportul propune un proiect de soluţie de admitere a recursului în interesul legii, în sensul că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 teza I raportat la art. 14 alin. (1), art. 25 alin. (2) şi art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, cu modificările şi completările ulterioare, modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenţie şi a înştiinţării de plată, prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poştă, cu aviz de primire, iar cerinţa comunicării procesului-verbal de contravenţie şi a înştiinţării de plată este considerată îndeplinită, în principal, în situaţia primirii efective a actelor de către contravenient sau, în subsidiar, ca urmare a afişării acestora la domiciliu sau sediu, după caz”.
    6. Înalta Curte
    Înalta Curte a fost învestită, pe calea recursului în interesul legii, cu pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 teza I raportat la art. 14 alin. (1), art. 25 alin. (2) şi art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la caracterul alternativ sau subsidiar al celor două modalităţi de comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională şi a înştiinţării de plată şi la caracterul valabil al comunicării în aceste modalităţi.
    6.1. Prima problemă de drept care trebuie dezlegată este aceea de a se determina caracterul celor două modalităţi tehnice de comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, în sensul dacă sunt alternative, recurgerea la una dintre acestea fiind necesară şi suficientă, sau dacă una este subsidiară celeilalte.
    Considerăm că modalitatea de comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului este subsidiară celei de comunicare prin poştă, cu aviz de primire.
    Este adevărat că din interpretarea gramaticală a normei, utilizarea conjuncţiei „sau” ar putea conduce la concluzia că legiuitorul nu a instituit o ordine de preferinţă, astfel încât s-ar putea recurge la oricare dintre cele două modalităţi, iar procedura de comunicare să fie considerată valabilă.
    Interpretarea gramaticală nu este însă suficientă, pentru că nu asigură respectarea dreptului la apărare şi a garanţiilor instituite de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu privire la acuzaţiile în materie penală.
    În dreptul românesc, deşi contravenţia a fost scoasă de sub incidenţa legii penale, întreaga procedură de sancţionare şi, ulterior, de contestare a procesului-verbal de contravenţie trebuie să respecte garanţiile art. 6 paragraful 1 sus-menţionat.
    În Cauza Anghel împotriva României, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 octombrie 2007, s-a remarcat faptul că dreptul românesc nu califică drept „faptă penală” contravenţia pentru care reclamantul a fost sancţionat cu amendă, legiuitorul român alegând să scoată în afara legii penale unele fapte care, deşi aduc atingere ordinii publice, au fost săvârşite în împrejurări care conduc la concluzia că acestea nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni.
    Curtea a considerat că, în ciuda naturii pecuniare a sancţiunii aplicate efectiv reclamantului şi a naturii civile a legii care sancţionează contravenţia, procedura în cauză poate fi asimilată unei proceduri penale, deoarece dispoziţia a cărei încălcare a fost imputată reclamantului avea un caracter general şi nu se adresa unui anumit grup de persoane, ci tuturor cetăţenilor.
    Din acest motiv, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor analizate urmează să se realizeze printr-o altă metodă, cea mai adecvată fiind interpretarea logică şi sistematică, întrucât permite a se evidenţia natura şi importanţa drepturilor ocrotite.
    Numai în ipoteza în care se consideră că îndeplinirea procedurii de comunicare prin afişarea actului se află într-un raport de subsidiaritate faţă de comunicarea prin poştă, cu aviz de primire, se poate afirma că sunt respectate garanţiile procedurale.
    Contravenientului trebuie să i se dea posibilitatea să cunoască efectiv actul încheiat, precum şi data comunicării acestuia, pentru a-şi formula apărările (plângerea contravenţională, excepţia prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale).
    Decizia nr. 1.254 din 22 septembrie 2011 a Curţii Constituţionale confirmă ipoteza susţinută, statuând că raţiunea comunicării prin poştă, cu aviz de primire, „constă în aducerea la cunoştinţa persoanei care a săvârşit o contravenţie a documentelor menţionate […]. Rezultă că această modalitate de comunicare a procesului-verbal este de natură a asigura încunoştinţarea efectivă a contravenientului în privinţa faptei săvârşite şi a sancţiunilor contravenţionale aplicate”.
    Astfel, procedura afişării procesului-verbal de contravenţie la domiciliul/sediul contravenientului va fi utilizată numai în situaţia în care nu s-a reuşit, din diverse motive, comunicarea prin poştă, cu aviz de primire.
    6.2. Cea de-a doua problemă care s-a cerut a fi dezlegată este cea a stabilirii momentului comunicării procesului-verbal de contravenţie, în ipoteza în care persoana sancţionată, deşi avizată, prin oficiul poştal, nu s-a prezentat în vederea ridicării corespondenţei sau a refuzat primirea acesteia.
    Acceptându-se caracterul subsidiar al modalităţilor tehnice de comunicare a procesului-verbal de contravenţie, prin afişare, se ajunge la concluzia că dispoziţiile legale analizate pun accent pe „primirea” efectivă a actului.
    În situaţia neprezentării contravenientului la oficiul poştal, după avizare, există un dubiu asupra luării la cunoştinţă a actului comunicat.
    Nu se poate afirma de plano că persoana avizată, prin atitudinea sa, încearcă să amâne la nesfârşit comunicarea procesului-verbal.
    Nu poate fi aplicat nici principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, deoarece nu poate fi cunoscut motivul neprezentării persoanei avizate la oficiul poştal.
    În ipoteza prezentată, reiese că nu poate fi considerată ca fiind valabilă comunicarea, dacă persoana sancţionată nu s-a prezentat la oficiul poştal pentru ridicarea actului.
    Simpla expediere a procesului-verbal, fără ca acesta să ajungă efectiv la destinatar, nu este conformă cu dispoziţia legală cuprinsă în art. 27 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, care obligă organul constatator să facă dovada că a comunicat procesul-verbal şi că destinatarul a primit actul; pentru o comunicare valabilă, se impune deci ca organului constatator să-i parvină „avizul de primire”, care să facă dovada că destinatarul a luat efectiv cunoştinţă de procesul-verbal de contravenţie.
    Urmează, aşadar, ca – în această ipoteză, în care persoana sancţionată, deşi avizată, prin oficiul poştal, nu s-a prezentat în vederea ridicării corespondenţei – organul constatator să apeleze la modalitatea tehnică subsidiară de comunicare, prin afişare, avându-se în vedere că returnarea plicului cu menţiunea „avizat”, „neavizat”, „expirat termen păstrare” nu constituie momentul de la care începe să curgă termenul de formulare a plângerii contravenţionale.
    O altă interpretare se impune a fi făcută însă în privinţa refuzului explicit de primire a comunicării prin poştă, cu aviz de primire, când comunicarea se impune a fi considerată ca fiind realizată în momentul exprimării acestui refuz, fără a mai fi necesară efectuarea unei noi comunicări, în modalitatea subsidiară, aceea a afişării.
    Aceasta, întrucât îndeplinirea procedurii de comunicare nu poate fi lăsată la discreţia destinatarului comunicării care, fiind interesat în a o tergiversa, poate, prin atitudinea sa subiectivă, să împiedice autoritatea să realizeze comunicarea în termenele prevăzute de lege.
    Un argument puternic în sprijinul acestei interpretări îl constituie soluţia prevăzută de art. 165 pct. 2 din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale, în situaţia similară – a comunicării prin poştă a unui act de procedură – în cazul refuzului expres de primire a corespondenţei, procedura se socoteşte îndeplinită la data consemnării de către funcţionarul poştal a acestui refuz.
    Legea procesual civilă instituie, aşadar, în situaţia expres prevăzută, o prezumţie absolută, de cunoaştere a actului, fundamentată pe atitudinea subiectivă a părţii, expres manifestată, şi pe necesitatea prevenirii şi sancţionării abuzului de drept din partea acesteia.
    Această modalitate de interpretare şi aplicare a legii este în măsură să asigure un just echilibru între interesele contrare din cadrul procedurii contravenţionale, într-o manieră care să nu reducă dreptul persoanei sancţionate contravenţional, de a i se comunica actul prin care s-a dispus această măsură, la unul pur formal (în varianta considerării celor două modalităţi de comunicare ca fiind alternative), pe de o parte, şi care, în acelaşi timp, să nu greveze obligaţia autorităţii cu o sarcină imposibil de realizat, ce ar depinde în exclusivitate de voinţa persoanei sancţionate, de a se prevala într-un mod abuziv de dreptul respectiv, pe de altă parte.
    Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

                      ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                                În numele legii
                                    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:
    În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 teza I raportat la art. 14 alin. (1), art. 25 alin. (2) şi art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că:
    Modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenţie şi a înştiinţării de plată, prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poştă, cu aviz de primire.
    Cerinţa comunicării procesului-verbal de contravenţie şi a înştiinţării de plată este îndeplinită şi în situaţia refuzului expres al primirii corespondenţei, consemnat în procesul-verbal încheiat de funcţionarul poştal.
    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2013.
    Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,


                              LIVIA DOINA STANCIU
                              Magistrat-asistent,

                               Magistrat asistent
                                Aurel Segărceanu

Foto : ziuanews.ro