Guvernul României ignoră Drepturile și libertățile Fundamentale ale omului (Decizie C.A.B.)

Guvernul României ignoră Drepturile și libertățile Fundamentale ale omului (Decizie C.A.B.)

Dintre viicile de procedură constatate de Curtea de Apel București se numără și faptul că proiectele de hotărare de guvern nu sunt semnate de nimeni, purtând doar ștampila „Romania-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru”, lucru care contravine normelor de tehnică legislativă. Prezentăm mai jos principalele observații ale Curții, arată stiripesurse.ro

Descarcă textul sentinței !

Observațiile Consiliului Legislativ, respinse fără motivare

“Observațiile și propunerile Consiliului Legislativ privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ. Neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoțitoare.”

Singura referire la aceste avize consultative se regaseste exclusiv in adresele de inaintare catre Secretariatul General al Guvernului a formelor finale ale proiectelor de hotarari de guvern, desi ea trebuia sa se regaseasca “în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoțitoare”.

Mai mult, dupa cum s-a aratat deja, aceste adrese de inaintare nici nu sunt semnate de catre conducatorul institutiei initiatoare, adica de ministerul afacerilor interne, ci de secretari din cadrul ministerului.

De asemenea, adresele nu contin in realitate nicio motivare a neacceptarii observatiilor si propunerilor formulate de Consiliul Legislativ, mentionandu-se doar ca “aceleasi observatii si propuneri au fost formulate si anterior” si ca “solutiile legislative criticate sunt identice cu cele care au fost stabilite prin … hotararile anterioare ale Guvernului privind prelungirea starii de alerta”, fara a se indica (nici in cuprinsul acestor adrese, nici in cuprinsul intampinarilor depuse in dosar) care au fost argumentele pentru care, in trecut, nu au fost acceptate aceste observatii.

Altfel spus, initiatorul hotararilor de guvern a apreciat ca nu se mai impune nicio motivare a neacceptarii observatiilor deoarece aceste observatii au mai fost formulate si ignorate si in trecut.

In mod evident, ignorarea anterioara a unor observatii nu constituie o motivare a neacceptarii lor, ci doar o reiterare nemotivata a ignorarii.

Prelungirea stării de alertă, bazată pe analize de formă și nesusținută de argumente

In ceea ce priveste HG nr.636/2021, dupa cum s-a precizat, nota de fundamentare preia “ca atare” continutul inscrisului intitulat “Analiza factorilor de risc … la data de 07.06.2021” elaborate la nivelul MAI-DSU-Centrul National de Coordonare si Conducere a Interventiei.

In ceea ce priveste aceasta “Analiza” o prima observatie este aceea ca, desi se sustine in preambul ca este realizata “de catre reprezentantii structurilor implicate direct sau care asigura functii de sprijin in prevenirea si gestionarea tipului de risc-pandemie”, ea este semnata doar de seful Centrului National de Coordonare si Conducere a Interventiei, colonel Ciulu Iulian, fara a se cunoaste care sunt celelalte persoane care au participat la elaborarea ei si nici modalitatile in care au fost culese si prelucrate datele incluse in analiza.

O a doua observatie este aceea ca analiza constituie, in esenta, doar o statistica a numarului de cazuri de imbolnaviri/ vindecari, a distributiei teritoriale, a numarului de persoane internate si a numarului de paturi in ATI/alte sectii. (…)

Instanta apreciaza ca existenta a 4.903 “cazuri active” la data de 07.06.2021, din care majoritatea erau vindecabile, raportat la o populatie rezidenta de aproximativ 19 milioane, nu este de natura sa dovedeasca existenta unei stari de urgenta de amploare deosebita, care sa atraga fara dubiu necesitatea instituirii starii de alerta. (…)

In ceea ce priveste afirmatia finala privitoare la posibilitatea cresterii numarului de cazuri, trebuie precizat ca o astfel de posibilitate exista teoretic oricand, chiar si in conditiile unui singur caz de imbolnavire, insa pentru instituirea starii de alerta, care, intr-o astfel de ipoteza, ar avea un rol preponderent de “prevenire a unei amenintari” (avand deci o natura “speciala”, in raport cu situatia deja exceptionala in care starea de alerta are ca scop inlaturarea unui pericol manifest, respectiv “inlaturarea unei amenintari”), nu este suficienta existenta unei posibilitati de aparitie a unui factor de risc, ci este necesara existenta unui grad foarte mare de probabilitate (art.2 din Legea nr.55/2020 impunand conditia existentei unei “amenintari iminente”), ipoteza care nu se sustinea dat fiind trendul descendent al numarului de imbolnaviri. (…)

O prima observatie care se impune este aceea ca analiza nu releva “insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns”, ci, dimpotriva, suficienta si adecvarea acestora.

O a doua observatie, foarte importanta, care se impune este aceea ca in cadrul acestui criteriu, analiza se margineste la a prezenta doar capacitatile de raspuns ale statului pentru etapa ultima, cea mai grava, a evolutiei bolii, respectiv faza spitaliceasca a acesteia, care presupune internarea pacientului, fara absolut nicio referire la capacitatile de oprire a bolii in fazele incipiente (sau de intarziere a evolutiei sale), respectiv la posibila medicamentatie si canalele prin care ea ar putea fi administrata (medici de familie, medici specialisti).

De asemenea, nu se face absolut nicio referire la posibilitatile de preventie, pe calea medicamentatiei, la care populatia ar putea apela in mod direct, spre exemplu in scopul intaririi sistemului imunitar, nefiind analizate posibile scheme de preventie-tratament si modalitatile de informare a populatiei cu privire la acestea.

Astfel, in conditiile in care o mica parte din persoanele imbolnavite se interneaza in spital, marea majoritate a vindecarilor producandu-se fara internare, rezulta ca “Analiza” omite cea mai semnificativa parte a capacitatilor de raspuns, nefiind, de fapt, realizata o evaluare a “presiunii asupra sistemului de sanatate publica”, ci doar a presiunii asupra unei parti a sistemului de sanatate publica, respectiv a capacitatii de spitalizare.

In plus, nu se face referire la “capabilitatea de raspuns” constand in izolarea/carantinarea persoanelor bolnave si la impactul pe care aceasta il are asupra limitarii transmiterii virusului.

In ceea ce priveste cel de-al patrulea criteriu legal, “densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc”, “analiza” nu releva nicio densitate din nicio zona afectata, ci mentioneaza doar numarul de “focare de infectie”, respectiv 29 la nivel national, totalizand un numar de 206 cazuri, concluzionandu-se ca “existenta unor focare active de infectie, izolate, impune totusi continuarea monitorizarii acestora, coroborate cu mentinerea unor masuri adecvate, prin implicarea activa a tuturor autoritatilor statului cu atributii directe sau care asigura functii de sprijin”. Ca atare, si acest criteriu a fost analizat necorespunzator

In privinta celui de-al cincilea criteriu legal, “existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.”, “Analiza” se rezuma la a mentiona ca marirea “capacitatii de internare a pacientilor, a capacitatii de testare PCR-RT, precum si a capacitatii de impunere a masurii carantinei” sunt “elemente importante in gestionarea pandemiei” si ca in Romania “capacitatea de testare a crescut constant”.

Se observa ca, in privinta acestui criteriu, practic, nu se analizeaza nimic, nevazanduse cum vreuna din afirmatiile anterioare (din care prima ar putea fi considerata chiar un truism) ar putea dovedi existenta unei situatii de urgenta de o amploare si intensitate deosebite, care sa reclame instituirea/prelungirea starii de alerta. (…)

Fata de cele de mai sus, se retine ca argumentele expuse in notele de fundamentare ale celor trei hotarari de guvern nu sunt de natura sa justifice masura declararii starii de alerta, din perspectiva celor 5 criterii (factori de risc) enumerate de art.3, alin.4 din lege, actele normative fiind deci nelegale.

Negări ale drepturilor omului

Formulari de tipul “statul nu restrange drepturile si libertatile fundamentale ale anumitor categorii de persoane, ci doar confera drepturi si libertati altor categorii de persoane” constituie sofisme, deoarece pleaca, in mod evident, de la o premisa eronata si anume aceea ca statul ar fi cel care confera indivizilor drepturi si libertati fundamentale si ca, deci, acestia ar trebui sa indeplineasca anumite conditii pentru a le dobandi si, implicit, ar trebui sa si procure probe in sensul ca indeplinesc respectivele conditii.

O astfel de abordare este in mod evident contrara atributului fundamental al persoanei, respectiv demnitatea acesteia, individul fiind pus astfel in situatia de a-si dovedi vocatia, aptitudinea de a dobandi libertati fundamentale, altfel spus ca “merita” sa fie inclus intre “membrii familiei umane”.

Altfel spus, nu se va putea sustine ca daca doar o anumita categorie de persoane este exclusa de la exercitarea unui drept, in timp ce restul categoriilor il pot exercita, atunci, la nivelul ansamblului societatii ar fi operat doar o restrangere a drepturilor; ceea ce a operat in realitate este negarea drepturilor pentru anumite persoane/categorii de persoane. (…)

Pentru ca restrangerea exercitiului drepturilor si libertatilor fundamentale are caracter exceptional, constituind o stare speciala, consecinta a unei situatii de anormalitate, de abatere de la firescul exercitarii libere si depline a acestora si pentru ca ea reprezinta un eveniment supravenit, impus din exteriorul individului, nefiind un dat natural al acestuia, ci o constructie artificiala, rezulta ca celui care o impune, respectiv statului, ii va reveni sarcina de a dovedi atat existenta situatiei de urgenta (din cele limitativ convenite in prealabil si fixate la nivel legislativ), cat si necesitatea aplicarii restrangerilor, respectiv sarcina de a justifica intinderea lor.

Conchizand, fata de cele de mai sus, se impune cu necesitate concluzia ca exercitarea drepturilor si libertatilor fundamentale nu poate fi conditionata de absolut nimic, individul netrebuind sa dovedeasca nimic pentru a se bucura de acest exercitiu, in timp ce restrangerea exercitiului este conditionata de indeplinirea anumitor cerinte obiective, a caror existenta trebuie sa fie dovedita de catre stat.

Pe cale de consecinta, faptul de a impune fie si o singura conditie, indiferent cat de justificata ar parea aceasta, pentru exercitarea unui drept fundamental, constituie in realitate o negare a acestuia, deoarece presupune in prealabil o impropriere a acestui drept de catre stat, care, astfel, se autositueaza in pozitia de titlular originar al acestuia, de entitate indreptatita sa il atribuie indivizilor, negand astfel sursa reala a dreptului, care este reprezentata de faptul material al vietii. Altfel spus, intr-o astfel de situatie are loc de fapt o „preluare” fortata a dreptului, de la titularul sau originar-individul, la stat, urmata de „reatribuirea” lui doar catre indivizii care indeplinesc conditiile, fie ele cat de rezonabile, impuse de stat.

O astfel de operațiune, de insusire abuziva a unei competente inexistente, modifica insesi bazele pe care sunt clădite relatiile interumane, iar acceptarea impunerii si a unei singure conditii, indiferent cat de rezonabila ar parea ea, deschide calea acceptarii in viitor si a altor conditii, din ce in ce mai complexe si, in cele din urma la schimbarea paradigmei in care este gandit statutul ontologic al omului, acesta transformandu-se dintr-o fiinta sociala, intr-o fiinta izolată.

Hotărârile de Guvern neagă o serie de drepturi unor categorii de persoane

Din preambulul si din art.1 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, rezulta ca umanitatea se percepe pe sine ca fiind o mare „familie”, intre ai carei membri trebuie sa existe relații de „fratietate”.

Conceptele de „familie umana” de „fratietate”, ca și conceptul de „drepturi și libertăți fundamentale” nu reprezintă rezultatul unei construcții sociale, nu sunt expresia unui limbaj conventional, ci constituie concepte de drept natural, ce țin de statutul ontologic al omului.

O astfel de concepție este posibila numai în situația în care la baza relațiilor interumane stau deschiderea, recunoasterea, acceptarea reciproca și încrederea în celălalt, în buna lui credinta, si astfel, în cele din urma, unitatea membrilor „familiei umane”.

Insa, încrederea, ca fundament al relațiilor interumane, este incompatibila cu instituirea de condiții pentru exercitarea atributelor inerente calitatii de membru al acestei familii.

Erodarea increderii, prin instituirea de astfel de condiții, duce la ruperea unității, prin fragmentarea societății, determinata de includerea persoanelor in categorii diferite, cu interese contrare, polarizate și, în cele de urma, la izolarea treptata a persoanei și la vulnerabilizarea ei prin diminuarea radicala a capacitatii de apărare și răspuns în fata structurilor etatice, care dobandesc astfel drepturi discretionare, virtual nelimitate, de a dispune practic de toate coordonatele vieții individului.

În aceasta situație, fratietatea, demnitatea, egalitatea și libertatea devin concepte iluzorii, fara corespondent in realitate.

Consecutiv, cum unele persoane vor indeplini acele conditii, iar altele nu (sau nu vor dori sa le indeplineasca), in mod automat va aparea si tratamentul juridic diferit aplicat acestora si, astfel, si starea de discriminare, in sensul ca, desi situate in aceeasi categorie-a persoanelor vii, totusi ele vor fi supuse de catre stat la un tratament juridic diferit, din punctul de vedere al exercitiului drepturilor si libertatilor fundamentale, in functie de criteriul indeplinirii sau neindeplinirii conditiilor impuse de stat.

Plecand de la aceasta premisa, rezulta ca va trebui sa se constate ca cele trei hotarari de guvern contestate, in special prin anexele 2 si 3, neaga pentru anumite categorii de persoane (ex.persoanele nevaccinate/persoanele care nu indeplinesc conditia de a fi trecut prin boala intr-o anumita perioada/persoanele care nu indeplinesc conditia efectuarii unui test RT-PCR sau a unui test antigen certificat cu rezultat negativ etc.) o serie de drepturi si libertati fundamentale. (…)

„Guvernul nu a făcut dovada caracterului adecvat și necesar al masurii”

În ceea ce privește proportionalitatea ingerintei, instanța reține ca Guvernul nu a făcut dovada caracterului adecvat și necesar al masurii interzicerii accesului la anumite activități pentru persoanele enumerate mai sus.

Din aceasta perspectiva, se observa ca notele de fundamentare a hotararilor de guvern nu contin absolut nicio referire cu privire la necesitatea acestor restrictii, cu excepția afirmatiei generale ca vaccinurile reprezintă un mijloc important de combatere a pandemiei.

Astfel, nu exista niciun studiu, nicio analiza care sa releve impactul pe care îl are interzicerea accesului la diverse activități a acestor categorii de persoane, nici din perspectiva rezultatelor in impiedicarea raspandirii virusului, nici din perspectiva consecintelor asupra persoanelor vizate (din punctul de vedere al drepturilor și libertatilor fundamentale, precum și din punct de vedere social, economic, medical, etc.) (…)

„Ingerința în drepturile și libertatile fundamentale nu respecta cerinta proportionalitatii”

Conchizand, ingerinta în drepturile și libertatile fundamentale ale categoriilor de persoane enumerate mai sus, nu respecta cerinta proportionalitatii.

Cu atât mai mult, nu este respectata aceasta cerinta în cazul celei de-a doua ipoteze, respectiv cea în care participarea la anumite activități este permisa exclusiv persoanelor vaccinate, fiind excluse inclusiv persoanele imbolnavite/testate.

În mod evident, consecutiv celor de mai sus, se reține ca excluderea de la anumite activități doar a persoanelor nevaccinate/netestate/neimbolnavite creeaza o discriminare în raport cu restul persoanelor, tratamentul juridic diferit aplicat acestora nefiind justificat, din moment ce plasarea lor în doua categorii diferite nu s-a făcut în baza unui criteriu obiectiv, adică a unui criteriu care să fie relevant pentru scopul aparent legitim, al inlaturarii de la anumite activități publice a „purtatorilor de virus” (dat fiind ca statutul de persoana testata/vaccinata/imbolnavita nu spune nimic despre statutul de persoana purtatoare și deci transmitatoare de virus).”

Lasă un răspuns

Nu pierdeți asta !

Subscribe To Our Newsletter