Ghid de resuscitare

Când realizezi că viaţa se numără în momentele trăite, ajungi să valorifici altfel. Când nu ajunge decât să faci o scurtă “plimbare” pe holurile sumbre ale oncologiei, ca să te trezească la realitate, atunci poţi să spui cu adevărat că începi să trăieşti. Când descoperi cum tu îţi iroseşti zilele şi lunile pe care le ai, în timp ce altul îşi numără orele şi minutele care i-au mai rămas, devii un alt om. Nu trebuie decât să vezi. Nu trebuie decât să acorzi atenţie şi poţi observa.

Nu faptul că am avut o viaţă ne face minunaţi. Nici pe departe. Ci, faptul că am făcut ceva cu viaţa pe care am avut-o, acel lucru ne face deosebiţi sau terni. De noi depinde. De noi depinde ce ne propunem să realizăm din ce suntem, dacă vom rămâne în amintirile oamenilor. Da, una din fricile cele mai mari ale unora este aceea de a nu fi uitaţi după ce au murit. Priveşte doar cum un bolnav soarbe fiinţa din faţa lui. Cum o priveşte cu duioşie, cu o sete în priviri de a imprima fiecare minut, fiecare clipă. Trebuie să învăţăm oare de la cei care aproape se sting cum să savurăm viaţa?

Mie mi-a luat câţiva ani de frământări şi căutări până când am ajuns în punctul în care mă simt liberă să iert, fără resentimente şi fără păreri de rău. Nu vreau să ţin pe nimeni legat în temniţa mea. Mai mult de atât, nu vreau să mă leg pe mine. Vreau să învăţ în fiecare zi cum să savurez tot mai mult din viaţă. Poate de asta şi “graba” mea de a face cât mai multe, de a lăsa în urmă ceva şi de a cunoaşte cât mai mulţi oameni şi cât mai multe locuri. Asta pentru că simt. Simt cum timpul pe care îl mai avem este bine socotit. Simt cum în spatele nostru stă moartea ca un psihopat pregătit oricând să-şi descarce arma. Cine ştie pe cine va atinge următorul glonţ?

E miez de noapte. Nici nu ştiu de ce scriu ceea ce scriu. Poate pentru că zilele trecute am fost până la oncologie, la copii. Am acolo o prietenă de 13 ani tare drăguţă. Sau poate pentru că azi am văzut un film în care personajului principal i se numărau zilele de viaţă. Ori poate pentru că astăzi m-am gândit la oamenii apropiaţi mie care nu mai sunt în viaţă. Nu sunt pesimistă, nici sumbră. Nici pe departe. Numai că îmi vine să deschid fereastra şi să strig din toate puterile: “Începeţi să trăiţi, oameni buni!”. Nu ştiu câţi m-ar auzi pentru că mulţi dorm la ora asta. La 01:00… Haideţi să dăm drumul lucrurilor care iau viaţa din noi… să sorbim oamenii din priviri şi să căutăm să ne resuscităm. Să reluăm vechile legături dacă simţim că nu avem socoteala încheiată, să reparăm fundaţiile relaţiilor şi să zâmbim. Cel puţin măcar o dată pe zi.

Alina Ilioi