Germania nu are nici o calitate de a vorbi României în numele UE

 

Reiterăm Scrisoarea lui Adrian Severin catre Excelența Sa, Domnului Werner Hans Lauk, ambasador al Germaniei la București, 16.04.2018, poate mai actuală ca niciodată, în contextul pozitiei Germaniei fata de Romania.

Atat MCV, cat si pozitia umilă a Romaniei, in fata unei tari europene, nu mai rezoneaza cu pozitia poporului roman, domnule ambasador. Justitia in Romania nu se face la comenzi in limba germana.

„Cu doar câteva zile în urmă Ambasada pe care cu onoare o conduceţi ca înalt reprezentant diplomatic al Germaniei în România a dat publicităţii un punct de vedere referitor la raporturile dintre statul de drept şi statul democratic român.

Mă adresez dvs în legătură cu acest comunicat. În primul rând, observ că, în numele preocupării pentru ordinea de drept din România, aflată fireşte în competenţa românilor, comunicatul încalcă – atât în formă (prin comunicarea cu statul român altfel decât pe canale diplomatice) cât şi în fond (prin amestecul în afacerile interene ale României) – ordinea de drept internaţional, de care ar fi trebuit să vă îngrijiţi dvs. În al doilea rând, reţin că în luarea de poziţie a ambasadei germane sunt formulate aprecieri pe cât de inexacte prin raportare la standardele democratice europene, pe atât de diferite faţă de practicile germane din alte cazuri.

Fac aceste remarci într-o calitate pentru care mă tem că aveţi puţin respect: aceea de cetăţean român. Mă simt îmboldit a o face, însă, întrucât dintre cetăţenii României, în 1997, în calitate de ministru de externe al ţării mele, sunt cel care a exprimat regrete publice pentru ceea ce am socotit a fi derapajele morale ale românilor în raport cu naţiunea germană – deopotrivă cea civică şi cea culturală – de-a lungul istoriei. Am sperat că prin acest gest – care mi-a atras criticile şi dezaprobarea multor compatrioţi – voi şterge rezervele germane faţă de naţiunea română şi voi pune astfel bazele unui parteneriat durabil cu valenţe strategice între România şi Germania. Declaraţia mea de atunci, făcută în faţa vice-cancelarului şi ministrului de externe german Klaus Kinkel, şi bazată pe admiraţia şi respectul autentice nutrite de poporul român pentru poporul german, a fost sinceră şi dureroasă atât sub aspectul evaluării trecutului cât şi sub acela al intenţiilor referitoare la viitor.

Cu aceeaşi sinceritate şi durere mă adresez Excelenţei voastre şi acum, în circumstanţe cu totul diferite dar cu aceeaşi speranţă într-un viitor mai bun al relaţiilor româno-germane.

********

În comunicatul Ambasadei germane se spune printre altele: „Din perspectiva noastră, este decisiv ca activitatea instituţiilor care sprijină, protejează şi dezvoltă în continuare statul de drept în România să se poată desfăşura fără limitări.” O asemenea formulare afirmă aluziv că în România ar avea loc un conflict între nişte instituţii „care sprijină, protejează şi dezvoltă în continuare statul de drept” şi alte instituţii care s-ar opune statului de drept.

Aluzia este falsă. În România toate instituţiile „sprijină, protejează şi dezvoltă în continuare statul de drept”. În România nu se consumă conflictul inter-instituţional pe care îl sugeraţi. Controversele care au loc în România şi la care Ambasada Germaniei probabil se referă, privesc combaterea manipulării instituţiilor statului de drept în scopul promovării agendelor politice ale unor grupuri de interese oculte prin abuz de drept.

În oricare din aceste ipoteze, însă, avem de a face cu o problemă de politică internă şi potrivit art 41 al Convenţiei de la Viena, referitoare la relaţiile diplomatice, amestecul în asemenea probleme vă este interzis. Este greu să crezi în angajamentul proclamat de străini în apărarea legalităţii din România, lucru care nu este în răspunderea lor, atâta timp cât o fac încălcând obligaţii legale ce le revin direct din convenţiile internaţionale la care ţările lor sunt parte. Veţi fi de acord cu mine, sper, că acela care încalcă legile ce i se aplică lui, nu are nici o legitimitate morală să vorbească despre respectul legilor aplicabile altora.

În acelaşi comunicat al Ambasadei dvs se mai spune: „Respectul faţă de independenţa justiţiei şi faţă de principiul separării puterilor în stat impun abordarea imunităţii parlamentare de aşa manieră încât aceasta să nu fie utilizată în mod abuziv, în scopul protejării unor persoane individuale.” Acestei idei cu caracter de principiu îi lipseşte partea a doua. Într-adevăr, „respectul faţă de independenţa justiţiei şi faţă de principiul separării puterilor în stat impun abordarea imunităţii parlamentare de aşa manieră încât…” ridicarea imunităţii în scopul urmăririi şi judecării parlamentarilor în stare de arest să nu fie utilizată în mod abuziv cu scopul discreditării unor persoane individuale sau al smulgerii de mărturii prin tortură (fizică sau / şi morală). Numai aşa, cu ambele părţi, principiul evocat de dvs poate fi primit.

Supremaţia legii nu poate fi asigurată pe seama limitării libertăţii. Originile latine ale românilor şi experienţa tristă a dominaţiei străine în multe momente ale istoriei lor, îi fac să iubească prea mult libertatea pentru a primi cu uşurinţă limitarea ei. Vorbim aici de tradiţii diferite de cele germane care au marcat prin exaltarea autorităţii şi inegalităţii nu numai soarta propriului dvs popor dar şi soarta popoarelor pe care poporul dvs a găsit cu cale să le domine.

Sub masca principiilor comunicatul dvs induce reproşul că în România abordarea imunităţii parlamentare ar avea loc în mod abuziv. De aceea vă exprimaţi şi „deosebita atenţie şi îngrijorare” asupra „evenimentelor actuale”, ameninţând discret că ele vor avea „efecte directe asupra evaluării procesului MCV”. Evident, efecte negative!

O asemenea acuzaţie ar fi meritat nişte argumente concrete, desigur întărite prin probe. Nu văd în ce constă abuzul Parlamentului României care este chemat să aprecieze nu dacă justiţia trebuie să îşi urmeze cursul – aceasta este în afara discuţiei – ci dacă este indispensabil ca libertăţile fundamentale ale unor persoane investite cu un mandat popular, să fie limitate pe perioada procesului judiciar, perioadă în care prezumţia lor de nevinovăţie rămâne intactă. Fiind o chestiune de oportunitate a cărei apreciere este lăsată de Constituţie în competenţa Parlamentului, respingerea cererilor formulate de procurori nu poate fi etichetată automat şi întotdeauna ca abuzivă. Dacă există argumente concrete în sens contrar ele trebuie formulate. Altminteri, atâta timp cât se găseşte în exerciţiul unui drept exclusiv de apreciere, Parlamentul beneficiază de prezumţia de bună credinţă. Abuzul începe numai acolo unde încetează dreptul.

Să vedem, însă, cum percepe Germania imunitatea parlamentară atunci când în cauză este „protejarea unor persoane individuale” de cetăţenie germană. Cu doar câţiva ani în urmă, parchetul german a solicitat Parlamentului European ridicarea imunităţii onorabilului Elmar Brok, acuzat de evaziune fiscală. Menţionez că nu era vorba de ridicarea imunităţii în vederea arestării ci exact în vederea declanşării procesului judiciar.

Distinsul europarlamentar s-a prezentat cu avocaţi în faţa Comisiei juridice şi a explicat că de evidenţa veniturilor sale se ocupa secretarea iar de declararea lor la fisc soţia. Întrucât secretara uitase să transmită soţiei unele informaţii asupra veniturilor soţului, unele venituri nu au fost declarate şi prin urmare impozitele aferente lor au rămas neplătite (sic!). Pentru că această poveste nu excludea realitatea evaziunii ci oferea doar nişte circumstanţe atenuante, avocatul dlui Brok a precizat că, dată fiind gravitatea minoră a faptei şi împrejurarea că acuzatul era dispus să plătească ceea ce era datorat, insistenţa parchetului german de a deschide un proces ar fi avut exclusiv motivaţii politice. Pe baza acestui argument s-a propus şi s-a votat respingerea cererii de ridicare a imunităţii.

Am votat şi eu în acelaşi sens, cu teama că Guvernul german ne-ar putea acuza de abuz. Spre uşurarea mea nu am auzit, însă, o astfel de acuzaţie. Ceea ce înseamnă că în concepţia germană oprirea cursului justiţiei, suspectă de politizare, în cazul dlui Brok a fost un fapt corect, în timp ce refuzul posibilităţii de a-i aresta pe parlamentarii români înainte de judecată nu a fost. (!!)

Este adevărat că Germania nu susţine oprirea cursului justiţiei din raţiuni politice doar în cazul cetăţenilor germani. A făcut-o şi în cazul fostului premier ucrainean Iulia Timoşenko, cerând pe faţă puterii executive ucrainene, respectiv Preşedintelui Ucrainei, să impună puterii judecătoreşti achitarea doamnei cu pricina. Aceasta nu pentru că ar fi fost nevinovată ci pentru că era „pro-occidentală” (a se citi pro-germană). Vorbind în numele Germaniei, acelaşi domn Brok a mai adăugat şi „argumentul” că dna Timoşenko era colega sa de partid în cadrul PPE; cu precizarea că este firesc ca tovarăşii de partid să se susţină între ei.

Prin urmare nu avem de a face cu principii ci exact cu ceea ce condamnaţi în cazul României, adică „protejarea unor persoane individuale”Criteriul distincţiei între persoanele individuale care pot fi protejate şi cele care nu pot fi este acela al interselor germane. Nu justiţia selectivă vă supără ci criteriile selecţiei.

Nu pot să nu mă întreb, însă, care sunt interesele Germaniei în România dacă pledează pentru încarcerarea generală a elitei politice române cu efectul evident al blocării deciziei politice şi al destabilizării sociale? Și asta exact în momentul în care UE se află într-o confruntare dură cu Rusia?

Ne comunicaţi dle ambasador că Germania „sprijină eforturile constante ale autorităţilor române de urmărire penală în lupta împotriva corupţiei”. Este o intenţie salutară dacă se are în vedere punerea la dispoziţia autorităţilor germane de urmărire penală a instrumentelor necesare spre a lupta împotriva corupătorilor germani care i-au infectat pe unii români cu virusul corupţiei. De autorităţile române de urmărire penală are a se ocupa statul român. El trebuie să le sprijine iar nu statul german. Germania ar face bine să pună capăt legislaţiei şi practicilor germane care oferă impunitate cetăţenilor germani care prin mită şi alte mijloace similare promovează interesele germane în străinătate. Când încurajezi pe corupătorii de la tine de acasă şi îi combaţi pe corupţii altora spunând că vrei să combaţi corupţia acolo unde tu însuţi i-ai permis să înflorească, nu te poţi aştepta decât la a fi calificat drept ipocrit şi duplicitar.

Ne certaţi, Excelenţă, făcând vorbire de nevoia respectării „obligaţiilor asumate de România în cadrul comunităţii de drept şi de valori pe care o reprezintă UE şi care se concretizează în Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV)”. Trec peste faptul că MCV nu are nici o bază legală în vreun tratat european (cel puţin cu începere din 2010 când a expirat termenul de valabilitate al clauzei de salvgardare). Deja suntem obişnuiţi cu maniera în care de pe poziţii nelegiuite ni se cere respectarea unor reguli inexistente şi unor standarde arbitrare.

Să subliniem însă că, aşa după cum chiar comunicatul Ambasadei germane o spune, dacă sunt în discuţie anumite obligaţii ale României acestea ar fi cele asumate în cadrul UE. Or, domnia voastră, Excelenţă, sunteţi la Bucureşti nu ca reprezentant al UE ci ca ambasador al Germaniei, împuternicit şi obligat să vegheaţi la consolidarea relaţiilor bilaterale iar nu la administrarea raporturilor dintre UE şi România.

UE este o entitate de tip federal care aparţine României tot atât cât aparţine Germaniei. În cadrul UE România are un statut egal cu cel al Germaniei. Germania nu are nici o calitate de a vorbi României în numele UE. Dacă are ceva de clarificat cu România în calitate de stat membru al UE, o poate face în cadrul procedurilor şi instituţiilor europene, acolo unde România va vota alături de alţi membri care nu împărtăşesc îngrijorările germane faţă de soarta justiţiei române.

Dacă Germania nu are competenţa de a discuta în plan bilateral presupusele obligaţii ale României faţă de UE, ea are în schimb obligaţia de a-şi plăti datoriile faţă de România asumate în raporturile bilaterale. Este cel puţin ciudat, veţi fi desigur de acord Excelenţă, că Germania se preocupă de obligaţiile României faţă de UE dar nu spune o vorbă despre plăţile germane restante rezultate din acordul germano-român de clearing din 1936. Este nevoie, într-adevăr, de un tupeu uluitor ca să te uiţi la paiul din ochiul românilor când tu ai ditamai bârna în propriul tău ochi. Pentru Germania, Excelenţă, statul de drept se rezumă oare la executarea obligaţiilor României, fără a mai ajunge şi la executarea obligaţiilor germane? Sunt români care nu ar mai dori să aducă în discuţie aceste obligaţii. Ei sunt, însă, împinşi să o facă de obrăznicia cu care le bat obrazul unii fără obraz. Dacă doriţi să ne judecaţi, atunci trebuie să acceptaţi a fi judecaţi cu aceeaşi judecată.

Ne ameninţaţi, Excelenţă, că deciziile Parlamentului României vor avea „efecte directe asupra evaluării procesului MCV”. Ce am putea face şi ce am putea zice? Bucuroşi le-om duce pe toate. Ceea ce Excelenţa Voastră nu observă este că oricât de răi ar fi parlamentarii români ei sunt aleşii noştri, ai acestui popor amărât. A-i acuza pe ei înseamnă a ne acuza pe noi. A-i insulta pe ei este egal cu a ne insulta pe noi.

Ca alegători avem dreptul să ne criticăm şi să ne sancţionăm aleşii. Ca români, demni cetăţeni ai unui stat suveran, nu putem permite nimănui, inclusiv Germaniei, să ne umilească reprezentanţii şi mai ales să facă presiuni asupra lor pentru a lua anumite decizii la care Constituţia României – certificată de experţii Consiliului Europei, dintre care unul german, ca fiind perfect compatibilă cu standardele europene – nu îi obligă.

Sunt de aceea convins, Excelenţă, că mulţi, foarte mulţi români, chiar şi dintre cei nemulţumiţi de prestaţia clasei politice româneşti, nu acceptă ca umilinţa unei rele conduceri naţionale să fie amplificată de umilinţa unor intervenţii externe lipsite de cel mai mic respect pentru demnitatea lor naţională. În numele acestora cred că pot vorbi cerându-vă să puneţi capăt amestecului în treburi care nu vă privesc şi totodată să respectaţi obligaţiile care vă revin potrivit Convenţiei de la Viena privind relaţiile diplomatice, la care m-am mai referit, de a comunica ceea ce aveţi de comunicat pe cale instituţională Ministerului Afacerilor Externe iar nu presei.

Nu vă lăsaţi înşelaţi de lipsa de reacţie a autorităţilor române. În această tăcere nu se regăseşte sentimentul naţional. Nota de plată a acestei tăceri va veni într-o zi. Să evităm, însă, ca plata să se impute şi asupra relaţiilor româno-germane. Aceasta mai ales într-un moment în care sfidările şi ameninţările la adresa arhitecturii de securitate europene ne cer să fim mai uniţi ca niciodată. Evident, dacă nu cumva Germania are în vedere o ordine europeană din care România să fie exclusă ca stat suveran sau dacă nu cumva doreşte să pedepsească România pentru că nu împărtăşeşte opţiunile geo-strategice germane în relaţia cu Rusia şi vrea să o aducă în situaţia de a nu se mai putea opune.

*******

Aceasta, Excelenţă, nu este o scrisoare germanofobăFiţi convins că ea este scrisă de un germanofil. Un germanofil îngrijorat şi dezamăgit. Un germanofil care face cel mai mare serviciu Germaniei neuitând că este român şi vorbindu-i ca român; european convins dar român iremediabil. Sper că o veţi citi cu înţelepciunea pozitivă aşteptată de la un membru al acelei măreţe naţiuni care i-a dat omenirii pe Kant, Beethoven şi Goethe iar nu cu aroganţa revanşardă a acelui Reich care a însângerat omenirea dar şi Germania sub acţiunea devastatoare a unui Hitler, Ribbentrop sau Goebbels.

Nădăjduiesc, Excelenţă, că veţi oferi românilor iar nu neapărat mie, un răspuns convingător la problemele ridicate în prezenta scrisoare; răspuns formulat de preferinţă într-un alt limbaj decât cel de lemn al diplomaţiei fără caracter. Până atunci vă rog să primiţi expresia desăvârşitei mele consideraţii.

Al dvs,

Prof. Dr.AdrianSeverin

Ex vice-prim ministru

şi ministru al afacerilor externe al României”

 



Leave a Comment