,,Geniu Pustiu” – de Mihai Eminescu, actual în Clujul formei fără fond

luceqfqrulGeniu pustiu este mai mult decât un roman, nucleu al crezului artistic eminescian… este poezia ultimului romantic… este visul neîmplinit al unui suflet neînţeles de unii, apreciat, idolatrizat de mulţi… dar şi criticat de alţii…Geniu pustiu este un roman poetic în care experienţa spirituală proprie, transpusă în ficţiune, se converteşte în mituri lirice de o semnificaţie deosebită pentru configurarea structurii genialităţii creatoare eminesciene.

Tortura sufletească a protagonistului provine, ca şi la eroii byronieni, dintr-o exacerbare a sensibilităţii şi a lucidităţii, explicabilă la naturile înzestrate genial, aşa cum afirma Schopenhauer. Suferinţa s-a aliat tot mai mult cu o profundă conştiinţă a damnării care-l proiectează definitiv pe erou într-o zonă a tragicului, tocmai această suferinţă, premisă a unei nelinişti metafizice, devine un atotputernic vis al creaţiei, pe care Eminescu l-a folosit ca o armă împotriva timpului…

Geniu pustiu se continuă cu povestirea intitulată Poesis, în care Toma, acasă la iubita lui defunctă (la Cluj), citeşte o scrisoare în care aceasta îi explică motivele trădării sale, respectiv sărăcia şi îşi ia rămas bun: Adio, copilul meu! Te iubesc! Gândeşte-te la mine – de voi putea, voi gândi şi eu numai la tine, numai. Nu mă respinge, copilul meu – lasă-mă să fiu a ta…

Naratorul personaj îşi cere iertare de la Poesis, strângând aerul camerei la pieptul său, dându-şi seama că aceasta se sinucise din cauză că nu putea să fie alături de el. Sfârşitul istorisirii este încărcat de un profund dramatism, specific romantic: Acea epistolă conţinea toată istoria mea. Iubirea dintre cei doi nu se împlineşte, cuplul nu poate să depăşească interesele exterioare şi lumea meschină, eroii fiinţându-se într-o lume în care s-au confruntat nu numai cu indiferenţa şi cu scepticismul unei generaţii blazate şi înfrânte în elanurile ei spirituale, dar mai ales cu limita însăşi într-o societate în care valorile adevărate s-au degradat, iar nonvalorile tenace au ajuns să-i dea un alt curs de evoluţie decât cel firesc…

Rămâne să închidem ochii în faţa oglinzii, ştiind deja ce ne-a spus cel care a străpuns dimensiunile, îmbrăţişat fiind de Tatăl : VIAŢA E VIS…