28/10/2020

“Fumuri” de România

Străbat localul cu privirea, caut secţiunea pentru nefumători şi mă aşez liniştită la o masă. Intenţionat caut un loc bine aerisit, izolat. Mă asigur că scrie că este loc pentru nefumători şi apoi îmi văd de treabă, mă apuc să povestesc cu un prieten. După câteva minute, încep să respir un aer greu amestecat cu fum de ţigară. Mi se pare ciudat acest lucru, aşa că mă întorc spre masa din spate ca să mi se confirme ce am bănuit: cei doi din spatele meu fumează liniştiţi exact sub semnul “Nu se fumează”. Ea, cu părul lung, negru şi cu unghiile făcute de o culoare roz. Între degete ţine nonşalant o ţigară. Partenerul ei trage un fum cu patos, după care-l suflă chiar spre locul în care eram eu aşezată. Îi abordez politicos şi le arăt semnul de deasupra lor, apoi le spun că este şi un loc special pentru fumători, unde pot să se retragă dacă doresc să fumeze. Se uită râzând unul la altul, după care îmi adreseză un indiferent “este pe răspunderea noastră că fumăm aici”. Le explic şi mai frumos că “domnule, eu am avut pneumonie, plămânii îmi sunt sensibili, te rog să înţelegi că tocmai de aceea am ales un loc pentru nefumători”. Se uită întrebători la mine, ridică din umeri şi îmi zic dintr-o bucată că dacă vreau, să mă mut la altă masă, undeva mai departe. Le amintesc că eram prima venită acolo şi că mi se pare nedrept ca EU să mă mut dintr-un loc pentru nefumători ca ei să fumeze. Iritiaţi îmi spun că şi alţii din jurul meu fumează şi că asta e viaţa, nedreaptă. E drept, după ce mă uit mai atentă, încă de la vreo două mese fumau într-un loc nepermis. Le zâmbesc politicos din nou şi o chem pe chelneriţă. Îi explic situaţia şi cum că de ce mai există acele locuri special amenajate dacă oricum nu sunt respectate. “Doamnă, noi nu avem ce să le facem. Le-am spus că nu au voie, mi-au zis că e pe răspunderea lor. Asta e. Sunt pe răspunderea lor”. Mă uit stupefiată la ea şi o întreb mai departe: “Bine, bine. Pe răspunderea lor. Atunci de ce aţi mai pus aceste afişe?”. “Păi…să vedeţi că… mă gândesc că vor plăti ei cumva dacă îi vede cineva”. “Cine să-i vadă, domnişoară? Spune-mi, ca să ştiu cui să dau telefon”. “Păi… bănuiesc că protecţia consumatorului. Dar oricum ei vor plăti, nu noi. Eu i-am atenţionat, să nu spuneţi că nu i-am atenţionat”. Respir adânc, bineînţeles un aer îmbibat de fum şi dau din mână a lehamite.

Persoana cu care eram îmi spune să nu mă mai stresez, că suntem în România. Nu am ce să fac. Asta e. “Păi cum domnule? Şi drepturile unde ni-s? Om fi noi în România, dar nu suntem sălbatici şi needucaţi. Să ne respectăm reciproc”. Zâmbeşte neputincios şi îmi aminteşte că “Alina, oricum tu de una singură nu poţi schimba nimic, oricât ai dori”. Phhh, îi explic frumos că în Germania spre exemplu, dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, ori ar fi fost rugaţi politicos să plece din local, ori să se mute în spaţiul special destinat fumătorilor. Dar la noi nu îi putem ruga să plece, nu ne putem permite să pierdem clientela. De, mai degrabă stăm şi înghiţim mizeriile altora! “Poate că sunt eu singura, dar poate că mai sunt încă zece care au păţit asta. Zece şi cu zece, şi cu încă zece şi iată-că ne-am făcut o mână de oameni!”. Supărată nevoie mare, mai îmi şi amintesc cum că săptămâna trecută am citit un articol în care se lăudau cum că s-ar dori ca Clujul să devină primul oraş din România în care fumatul să fie interzis în spaţiile publice. Mai avem mult de lucrat domnilor, mult!

Şi iată-mă şi pe mine plecând spre casă, dintr-un spaţiu pentru nefumători aşezat undeva în mijlocul unui mall care se vrea european, îmbâcsită de fum, cu ochii roşi şi plămânii proaspăt ieşiţi de sub tratament, intoxicaţi. Ce să zic, mulţumesc şi drum bun spre emancipare!

Alina Ilioi

Follow me!

Subscribe To Our Newsletter

Primaria asteapta propuneri pentru Zilele Clujului

Cea de a III-a editie a Zilelor Clujului va avea loc in perioada 24 –...

Închide