Femeia din ortodoxismul perimat

Credinţa noastră e un şir de manifestări de idei ce au o componentă subiectivă, ilogică. Orice are acest caracter subiectiv este sau aproape că este perisabil, supus timpului. Există o cunoaştere apriori care nu e tinută nici de senzaţie nici de manifestările obiectelor pe care le percepem în sinele nostru prin reprezentare. Această cunoaştere apriori  e unica care merită a fi socotită temeiul oricărui model de conduită umană.

Timpul şi spaţiul reprezintă două categorii ale cunoaşterii apriori, restul e doar percepţie realizatムde simţuri asupra lumii sensibile, urmată apoi de experienţă. Oamenii continuă sムcreadă că singura sursă de cunoaştere e experienţa, doar prin intermediul acesteia am reuşi să devenim fiinţe autonome, apte să devină ulterior independente şi să supravieţuiască.

Consider  cムorice e dobândit prin percepţie e însotit de fatalitate, de moarte, de efemer. Aşadar ce sens are să mムamăgesc cu dobândirea a numeroase privilegii sociale ori materiale din moment ce sunt trecătoare? Ce sens are a m㠃lăsa condus de simţuri, de percepţii, de experienţă?  Tot ce provine din sfera religiilor, credinţelor, doctrinelor, ideilor umane, gusturilor, esteticii şi eticii umane e fals, e aproape similar cu relativismul şi schimbarea permanentă. Aşadar suntem prizonierii unor sisteme de morală care sunt contrare realităţii pure, raţiunii pure.

În spiritul distincţiei operate mai sus este util un exerciţiu sincer de normalitate şi de reaprecierii a ideii de femeie. Din nefericire în societatea românească tradiţională femeia continuă să fie marginalizată, considerată a fi inferioară bărbatului mai ales în perspectiva instituţiei bisericii ortodoxe. Se impune cu necesitate o încercare de luciditate pentru a exprima normalitatea: femeia trebuie să-şi redobândească rolul, să înceteze a fi posesiune de drept a bărbatului, să iubească fără limite şi în afara căsătoriei şi să se socotească egala celui de lângă ea. Cât timp ipocrizia ortodoxismului perimat românesc va continua să predice rolul de supusă a femeii, aceasta se va afla în imposibilitatea de a-şi trăi viaţa cu o dragoste nebună de ea, cum de altfel o logică elementară ne dictează a face din ceea ce ne este la îndemană şi accesibil exerciţiu de şi întru fericire. Un mare gânditor spunea cândva că profesia femeii ar fi căsătoria şi din păcate această practică continuă să subziste sub binecuvântarea doctrinei ortodoxe. Femeia trebuie să se elibereze de această concepţie şi să înceapă să trăiască.

Astfel în comuna primitivă, matriarhală, rolul femeii era colosal. Unica certitudine a familiei era mama. Taţii copiilor erau necunoscuţi, nefiind prezentă practica monogamiei. Prin faptul că femeia era unica constantă certă a continuităţii şi siguranţei proprietăţii familiei a început să domine. Mater familias, nu pater familias… Bărbaţii au încercat din răsputeri să elimine acea stare de fapt şi treptat treptat au acceptat monogamia însă doar ca pe o posibilitate de a risipi puterea femeii. O monogamie de drept, dar care în fapt era contrazisă de faptul că barbatul a continuat să calce strâmb cu regularitate peste veacuri. Mai mult, conştient de forţa colosală a femeii ca principiu generator de viaţă, bărbatul a început să o umilească constant, să o facă să-şi piardă din atribuţiile de lider, să o reducă la statutul de sclavă ori bun, în cazul romanilor.

Astfel coabitarea în fapt termen de un an echivala cu o uzucapiune în dreptul roman, iar femeia devenea direct soţie. Evreii prezintă stăpânirea de drept asupra femeii printr-o justificare în Tora. Yahve l-a creat pe Adam, după care din coasta lui a creat-o şi pe Eva. Cu alte cuvinte femeia ca accesoriu al bărbatului, iar în drept bunul accesoriu urmează soarta bunului principal. Ba chiar mai mult evreii şi misoginii ulteriori au învinuit pe Eva de aducerea păcatului pe lume, ba chiar au condamnat-o să fie supusa bărbatului, proprietatea de drept.

Creştinii, prin marele Pavel sau Paul, au consacrat condiţia de supusă a bărbatului printr-o serie de argumente, unele mai amuzante ca altele. Voi menţiona aici doar absurditatea cerinţei lui Pavel din Tars de a rămâne virgin toată viaţa, dacă nu rezişti căsătoreşte-te şi acolo poţi face sex cât pofteşti. Pavel era conştient că omul nu îşi poate nega instinctele perfect normale dar a construit o soluţie de salvare pentru aceasta, căsătoria. Un compromis ipocrit… Prin creştinism femeia a devenit inferioara bărbatului. Victoria bărbatului părea definitivă. Aşadar cerinţa virginităţii e doar expresia unei tentative a bărbatului de supunere a femeii,  dovedita a fi nereuşite, din fericire. Nu critic ideea de adoptare ca mod activ de viaţă a virginităţii, critic doar ideea impunerii virginităţii femeii. Doar ceea ce este bine universal, etern, neschimbător, merită a ne conduce – cu titlu de principiu- ori cerinţa virginităţii nu poate fi inclusă din această perspectivă ca modus vivendi.

Totuşi mişcarea de emancipare a femeii a readus normalitatea în societăţile moderne. Din păcate în ortodoxia noastră perimată femeia continuă să fie socotită inferioara bărbatului, cu titlu de exemplu banal dar elocvent – faptul că femeile continuă să stea în spatele bărbaţilor la liturghie. În societăţile tradiţionale ortodoxe femeia continuă să-şi asume acest statut de inferioritate fără a încerca măcar o tentativă de revoltă. Trist dar adevărat…