Despre noi și noroi

michelangelo-01Sunt o persoană cinică. Pe cât de superficială, pe atât de profundă. Sufăr de profunzimi superficiale și de superficialități profunde. Sunt veșnic nemulțumit de mine și de alții și văd toate defectele lumii cu o acuratețe monstruoasă. Nici nu e nevoie să privesc măcar imperfecțiunile unei lumi care, de cele mai multe ori mă plictisește până în suflet și mă dezgustă până-n stomac, pe care o disprețuiesc din ficat și din fiere, intuiesc mizeria lumii fără a mai fi nevoie, de multe ori, a îmi întoarce capul după oameni sau evenimente sau a mai deschide ochii: le văd imundul din privire și cu ochii-nchiși.

Sunt, de asemenea, convins că toți ceilalți gândesc așa, în sinea lor, mai superficială, sau mai profundă, dar nu au curajul de a-și afișa greața, de a exhiba scârba, ca mine. Sau poate nu au condeiul meu și atunci nu scriu pentru că nu ar avea cine să-i citească. Eu am orgoliul acesta, de a urî sincer în gând, în vis, verbal și mai ales în scris, de a spune pe bune ce gândesc, fiindcă nespusă, toată mizeria lumii în care suntem afundați până la gât, ne-ar trece peste cap și prin gât și ne-ar îneca.

Și totuși, sunt în lumea asta imundă și dezgustătoare, și unele persoane, puține, și unele fapte sau întâmplări, pe care le apreciez într-atât încât le pun pe-un piedestal, frumos… la păstrare. Mă agăț și privesc spre ele, de fiecare dată când vreau să iau o gură de aer proaspăt sufletesc, pentru a nu mă intoxica de tot cu miasmele reificate ale lumii și pentru a putea merge mai departe. Pe piedestalul lor, alb, de marmură, ele sunt curate și calde, nobile și demne de a sta deasupra lumii pământene, atât de plină de noroi și de viermi. Nu îndrăznesc a cuteza a le coborî vreodată de acolo, de la locul lor, pentru a nu le murdări tălpile cu pământul pe care-l călcăm cu toții cu nesaț, până când devenim una cu pământul. Sunt mulțumit să știu că există, să mă-ncălzesc la lumina pe care-o radiază marmura piedestalului lor, să știu că mai sunt și oameni, mai presus de neoamenii printre care viețuim zilnic. Și nu spuneți că nu-i așa, că toți înjurați, doar că nu suportați adevărul pe foaia de hârtie, fiindcă ipocrizia e o cerneală mai convenabilă ustensilei de scris, scriitorul, și a celei de citit, cititorul. Dar, să nu divagăm prea mult de la subiect, în mod normal, așez oamenii oameni pe-un piedestal rar, deasupra neoamenilor, și nu-i trag de mânecă spre lumea asta murdară, cotidiană, fiindcă le stă mai bine piedestalul decât noroiul pe picioare.

Însă, uneori, înjurăturile mele cinice de aici de jos, de pe pământ, sunt auzite până acolo sus, pe piedestal, și oamenii respectivi vin și mă iau ei de mână și mă trag de mânecă, în semn de apreciere. Atunci îmi dau seama că piedestalul pe care i-am așezat eu e doar în mintea mea, că și ei trăiesc tot aici, printre noroi, printre noi, printre neoameni, printre neîntâmplări și ne-normal și ne-sufletesc și printre nebuni. Sunt mulțumit când văd că toți acești oameni mă înțeleg și atunci înțeleg că n-am urlat în pustiu, inutil, mizeria lumii.

Asta e cea mai mare fericire pe care o poți simți când înțelegi dincolo de înțelesurile celor mulți, când ești neînțeles pentru înțelegerea ta și criticat pentru critici. Înțelegerea și aprecierea venită din partea unor astfel de oameni e un piedestal de marmură, cald, pe care stau o perioadă și-s mulțumit. Atunci scriu asemenea texte și-ncep să iubesc noroiul ce, la o adică, dacă le scaldă picioarele lor, e bun și pentru mine. Poate că ăsta e piedestalul nostru, al muritorilor, pământul diluat cu apa cerului: noroiul. Pentru o minte aleasă, orice mizerie pe care se așează e un piedestal, orice gunoi pe care stă o pune în valoare. Ce privilegiu să vezi atâta valoare în noroi… să faci un piedestal și din gunoi… ce resemnare pentru noi…

Articol scris de Florin Moldovan