Despre mitul specializării

În acest articol vom încerca să  dezbatem problematica mitului specializării, blestem al zilelor moderne, în raport cu noţiunea de cultură generală.

Între aceste două noţiuni putem constata o dihotomie cât se poate de evidentă: pe de o parte a avea o specializare te face un „maestru”, iar pe de altă parte a avea doar cultură generală te face un om un “om inferior” sau “un nimeni”.

Totodată mai putem constata că ar fi doar un “specialist” este echivalent cu a fi incult, deci lipsit de cultură, căci în afara domeniului tău de expertiză nu ştii nimic.

Într-una din conferinţele sale Horia Patapievici arată că în 1889 Nietzsche vorbea despre  „idioţenia savantă“, das gelehrte Idiotenthum, sau “cretini educaţi”, pentru a-l descrie pe cel care e un “specialist dornic să se zăvorască în îngustimea orgolioasă a unei singure specialităţi ca într-o peşteră, aşa cum, datorită divizării meşteşugului, calfa proastă este specializată de cizmarul meşter numai în flecuri sau numai în pingele, pentru că e incapabil să se ridice la arta de a face un bun pantof, în mod individual pe tiparul unei tălpi anume.”

Acest mit al specializării are ca şi temei o înţelegere eronată şi denaturată a modelului privind „cetatea ideală” propus de Platon în Republica.

Considerând statul ca şi o persoană morală, asemenea fiinţei umane, Platon va insista asupra naturii şi efectelor imediate  ale justiţiei politice. Înainte de toate există o justiţie a sufletului, condiţie prealabilă, absolut necesară a justiţiei ce trebuie să domnească în statul ideal: ea constă în echilibrul celor 3 elemente ce compun sufletul – apetituri inferioare, pasiuni generoase dar violente şi raţiunea.

Sufletul virtuos sau ideal e acela în care domneşte un just echilibru, el este comparat cu un atelaj în care cei doi cai, “calul alb”  al pasiunilor şi “calul negru” al dorinţelor, sunt struniţi de “vizitiu” (raţiunea) ca nişte forţe divergente constrânse să urmeze un drum drept.

Necesitatea justiţiei e cu atât mai evident şi mai imperioasă pentru Platon atunci când în discuţie se află organizarea statului ideal. Cetatea ideală trebuie să aibă la bază această virtute, a unităţii şi a armoniei. Dacă statul este bine organizat şi constituit se bucură de toate virtuţile: justiţiei, prudenţă, temperanţă, curaj.

Justiţia este asigurată “atunci când fiecare cetăţean îndeplineşte în stat funcţia pentru care e născut”. De unde rezultă imediat consecinţa: nimeni să nu caute a trece dincolo de limitele profesiei sale – dulgherul să rămână dulgher, meseriaşul să nu se ambiţioneze a deveni războinic.

Prin urmare Platon a propus în acest dialog etic ca condiţie prealabilă a existenţei unui stat ideal – justiţia, respectarea ordinii de drept, concentrată, în esenţă, în aparenţa mitului specializării.

Lăsând la o parte caracterul utopic al modelului lui Platon şi faptul că societatea postmodernă este construită pe modelul contractului social propus de Rousseau, rezultă în mod vădit faptul că specializarea nu poate opera ca mijloc al dreptăţii decât în prezenţa a două condiţii condiţii sine qua non pe care le propunem pentru spaţiul românesc actual:

– Specialistul să fie “născut” pentru acea specializare, cu alte cuvinte să aibă vocaţie dublată de potenţial;

– Orice specialist sau specializare trebuie sa aibă la bază o cultură generală pe baza postulatului “orice inteligenţă nespecializată să fie fundamentul oricărei inteligenţe specializate”.

În privinţa primei condiţii – vocaţia şi potenţialul sunt chestiuni care e mai bine să fie prezente decât educate. După cum bine observăm până şi simţurile pot fi educate sub presiunea necesităţii. Trebuinţa ne dictează să săvârşim anumite acţiuni chiar dacă nu suntem potriviţi pentru acestea.

Astfel aici apare prima eroare sau deplasare de la modelul propus de Platon: în Republica cetăţeanul îşi exercită funcţia pentru care este născut, pe care o stăpâneşte, nu cea pe care se chinuie să o înveţe şi ajunge să o exercite greşit. Cu alte cuvinte, celălalt blestem al României de azi – facultăţile particulare – scot pe piaţă profesori, ingineri, doctori, etc foarte slab pregătiţi  care ajung să-şi exercite profesia ba chiar ajung să înveţe si pe alţii! Nu toţi putem ajunge doctori, profesori, avocaţi, ingineri,etc! Platon a sesizat acest fapt. Dar fabricile de diplome trec peste această chestiune de bun simţ şi igienă a societăţii şi oferă tuturor şansa de a avea diploma mult dorită! La ce bun să existe vocaţie, potenţial? Doar sunt destule universităţi. Diplome! Specializare!

În privinţa celei de-a doua condiţii – orice specializare trebuie să aibă la bază o cultură generală.

Este unanim admis că ar fi cam 5 domenii umaniste – literatură, filosofie, istorie, arte, religie – la care eu aş mai adăuga şi sociologia. Aceste domenii ilustrează cel mai bine competenţele culturii generale.

După cum bine ştim, societatea postmodernă are ca şi zeu utilitatea practică. Domeniile de mai sus sunt slab plătite în ţara noastră şi au din ce în ce mai puţini studenţi, ba chiar absolvenţii acestora ajung să renunţe la a le profesa

Prin urmare orice specializare trebuie să aibă la bază o cultură generală, fapt probat de istoria civilizaţiei umane. Poţi fi un bun informatician, dacă nu ştii ce se întâmplă în jurul tău.

Trăim într-o lume în care aparenţa cunoaşterii este la ea acasă. Avem o cunoaştere fără cunoaştere dată de volumul mare de informaţii. Suntem informaţi, dar nu cunoaştem, nu înţelegem.

Fugim după diplome, după specializări, dar nu suntem în stare să privim mai departe de specializarea noastră, fiind aroganţi şi inculţi. Posesorii de diplome au pretenţia de a fi numiţi “intelectuali”. Nietzsche numea specialiştii ce erau alergici la idei generale „cretini educaţi”, cei de azi sunt „intelectuali lipsiţi de cultură”, plini de trufie şi aroganţă.

Criticat pentru episodul referitor la necesitatea chelnerilor pentru România şi aparent pe bună dreptate, Băsescu, cu toate păcatele lui, are şi o anumită doză de dreptate. Cum am mai spus, studiile superioare nu sunt pentru toată lumea. Uniunea Europeană are o politică în privinţa creşterii numărului de cetăţeni cu diplome universitare, dar ceea ce se întâmplă în ţara noastră nu are finalitatea urmărită de această politică europeană.

Teza pe care este întemeiată raţiunea studiilor superioare este, cum am arătat, cea a bunului specialist. Cu alte cuvinte, aparent, cea a cetăţeanului ideal din cetatea ideală a lui Platon. Nimic rău până acum. Groso modo, fiecare să-şi facă treaba pe care o ştie fără să treacă mai departe de meseria lui. Cu alte cuvinte propun următoarea teză pentru cetăţeanul ideal expus de Platon –  „omul etic determină o conştiinţă colectivă etică iar statul devine o persoană morală, sub apanajul unei justiţii matematice înfăptuită, în parte, de fiecare cetăţean, ajutat de stat atunci când se impune.”

La Platon cetăţeanul ideal este un om etic. În România anului 2012 cetăţeanul ideal vrea să fie un „bun specialist”.

Acum să înlocuim în schema lui Platon cetăţeanul ideal cu bunul specialist, pe fondul societăţii româneşti actuale. Ce ar rezulta? “Bunul specialist determină o conştiinţă colectivă bazată pe mitul specializării iar statul devine o persoană specializată, sub apanajul unei justiţii specializate, înfăptuită de fiecare cetăţean, ajutat de către stat atunci când se impune”.

Observăm astfel că esenţa oricărui stat de drept este dată de două noţiuni: omul etic şi justiţie. Echilibrul just dintre aceste două noţiuni duce la realizarea unei societăţi sănătoase, civilizate.

Raportat la românii şi chelnerii lui Băsescu: bunul specialist, lipsit de cultură generală, e plin de amor propriu, lipsit de etică atât prin modul în care a ajuns să-şi cumpere diploma cât şi prin tot ceea ce face sau nu face în calitatea sa.

Astfel tipul social propus de Băsescu – “chelnerii” – devine extrem de util în construirea raţională, echilibrată şi culturală a societăţii româneşti.

Revenind la mitul specializării. În societatea greacă antică, împărţită în mai multe cetăţi sau polisuri, dezbaterea asupra formei optime de organizare politică implica pe fiecare cetăţean. Acesta era educat pentru a fi un cetăţean ideal care serveşte unui scop mai înalt, mai nobil decât el – cetatea ideală. În România de azi fabrica de diploma ia locul dezbaterilor etice şi îşi asumă formarea de cetăţeni model, conştiinţe etice funcţionând în gol, pline de amor propriu, cu suflete corupte sau coruptibile şi lipsiţi de conştiinţă civică, social şi politică prin faptul că nu au cultură generală.

În prima parte a acestui articol arătam că nivelul de civilizaţie a unei societăţi e dat de gradul de cultură a membrilor săi. Ori, după cum am încercat să demonstrez în cuprinsul acestor rânduri, societatea românească e departe de a fi civilizată. Opusul civilizaţiei? Barbaria!

Rezultă astfel că specializarea făra o bază de cultură generală nu are aptitudinea de a fi motor al civilizării, ci doar aparenţă de civilizaţie.

Aşadar să nu mai căutăm doar specialişti sau experţi ca cei propuşi de CDR în 1996 şi care au eşuat lamentabil parcă prevestind falsitatea mitului specializării, ci să încercăm prin educaţie şi cultură să dăm şansa tinerilor să-şi aleagă specializarea nu pe raţiuni de utilitate practică ci de vocaţie, căci lipsa vocaţiei nu te face bun specialist.

Elena Uioreanu: Reţeaua medicală mobilă poate ,,aerisi” spitalele!

Deputatul USL pentru Colegiul 9 Cluj, Elena Uioreanu vrea ca în strategia pe sănătate, pe...

Închide