„DE VORBĂ CU MARELE ORB…”

teatrulnationalcluj12.12.12. O dată pentru care numerologii ar avansa diverse teorii încărcate de eventualităţi. Pentru mine, ajunul unui Memento Mori: 29 de ani de când inima Poetului Nichita Stănescu pulsează în ritmuri cosmice sângele altor spaţii şi ere.

Spectacolul pus în scenă de Anton Tauf în sala Euphorion a Teatrului Naţional din Cluj, un regal teatral, m-a transpus într-o stare de graţie, într-o imponderabilitate ce exprimă condiţia primă în reabilitarea spiritului. Cu prefigurarea justificativ-evocativă, în care Anton Tauf reface, într-un parcurs al anti-memoriei, portretul Marelui Poet, spectacolul câştigă în crearea atmosferei. Scenografia intens simbolică păstrează un minimalism al formelor: biroul, maşina de scris, hârtiile mototolite, sfoara, ştergarul, paharul, oglinda, lumânarea, vinul. Toate obiectele de pe scenă configurează un cosmos în miniatură, o lume ideală din mintea Poetului.

Replicile şi gesturile celor două actriţe, Eva Crişan şi Ramona Dumitrean, când delicate, când agresive, dătătoare de voluptăţi conceptuale, se înscriu într-o coregrafie exclusivistă, extatică. Vestimentaţia actriţelor combină sobrietatea negrului cu impetuozitatea albului, într-o paradoxală tensionare de conţinuturi simbolice: demonic-angelic, întuneric-lumină, amar-dulce, dihotomii ce imprimă spiritului nevoia de a se lăsa dominat, subjugat în imperiul trăirilor genuine. Faptul că această polaritate intuitivă a putut fi evidenţiată într-un spectacol ce solicită, în primul rând, privirea, se datorează, fără doar şi poate, talentului şi abnegaţiei celor două actriţe, transpuse în ipostaza de vestale în templul Artei.

O dezlănţuire dionisiacă îmi acaparează fiinţa şi mă îndrumă pe căi psihedelice în recuperarea plenitudinii originare. Întreaga punere în scenă implică nivele abstracte de raportare la esenţa creaţiei, aşa cum Poetul însuşi a înţeles să creeze, să cunoască şi să spere, cu atâta dăruire şi sacrificiu de sine. Curgerea vinului, a sângelui alchimic lăsat ca zestre, oglindeşte galopul armăsarilor în efortul lor de a nu permite secundei să-i întreacă. Vorbirea Poetului răsună de dincolo de timp, purificându-mi mintea şi umplând-o de absolut. Transpare, în subtextul spectacolului, un efort global de redare a demnităţii originare a Cuvântului, entitate infinit umană, dincolo de ipostazele sale ca nume şi număr, rămase cuceriri efemere ale intelectului. Se caută, astfel, împlinirea unui dor solemn al Poetului.

Sunt pe deplin recunoscător celor trei artişti pentru şansa de a mă fi ţinut din nou, o oră cât o eternitate, de vorbă cu Marele Orb…

Articol scris de Cristian Pașcalău