De ce scriu ? Florin Otrocol, dincolo de limitele dintre Cer și Pământ…mulțumesc

E păcat să nu călătorim lîngă Florin…deci merită fiecare șoaptă trăită, lăsată să aibă rezonanța unui șirag de mătănii…acum doar Vocea lui…

21.03.2019, tocmai atunci…

Pentru că astăzi încă mai este ”ziua internațională a poeziei” și din respect și prietenie pentru cei care au răbdare să mă citească și să mă înțeleagă (sau măcar încearcă)…

De ce scriu!?

După fiecare defulare scriptică ies în liniștea nopții, mă așez pe fotoliul solitar de pe balcon și înainte de a-mi agasa rațiunea îmi așez gândurile precum cărțile de tarot, pentru a-mi fi la îndemână. Îmi respect nealterat ritualul din miez de noapte și îmi aprind o altă țigară. Cognacul se află în stânga mea, pregătit să-și revarse buchetul dulgeac-amărui peste războiul ce stă să înceapă. Fără tăgadă semnalul de atac este obsesiva întrebare ”De ce scriu!?” …
Să fim serioși. Niciodată nu am crezut în veridicitatea și autenticitatea trăilor unui jurnal expus public. Nu există nici o formă de intimitate în expunerea spre lecturare a expresiilor unui eu și ego devastat de trăiri, indiferent de natura lor. Nimeni, dar absolut nimeni nu mă poate convinge că filele unei vieți oarecare, sau crâmpeiele de cotidian așternute frumos sau brutal pe hârtie sau blog păstrează neretușat și nepastelat firescul. Citiți-vă pe voi și pe ceilalți, apoi recitiți-vă din nou și veți recunoaște doza de hedonism și ludic cu care v-a înzestrat natura sau Divinitatea. Când preferăm exhibiționsimul afectului și așteptăm confirmări din partea semenilor se numește că suntem trișori. Cu sufletul poți conversa doar în inimitatea focului care te mistuie; exact asta înseamnă și jurnalul, ceea ce este scris numai pentru tine, pentru incertitudinea viitorului, pentru nevoia de a fi capabili de nostalgie și a-i simți gustul, pentru a avea ce-i oferi Prometeului în iarna vieții.
Recitiți-vă prieteni! Faceți un exercițiu de imaginație și puneți-vă în derma și sangvinitatea unui oarecare care vă citește. Poate veți reuși astfel să simțiți mușcătura îndoielii, ironia fin strecurată a scriitorului care profită întrucâtva de naivitatea, pofta ta de viață, de nevoia de a-i devora empiricul și a ți-l însuși. Dacă acum te îneacă ridicolul vei știi că am dreptate. Nici sfinții sau cucernicii care au scris despre credință nu au spus adevărul, decât trunchiat. Din cei pe care i-am citit (pe unii i-am și văzut ulterior), niciodată nu le-am aflat îndoielile și frământările vizavi de ceea ce nu puteau înțelege, poate chiar accepta, dar trebuie să recunosc că de la ei am aflat adevărata valoare a resemnării; îndoielile și frământările lor le-au cedat focului, ofrandă de altfel inutilă.
Știind toate astea, conștientizându-le, revin ciclic la întrebarea ”De ce scriu!?”, pendulând între resemnare și furie. De când mi-am creat acest blog, un fel de Eden utopic, aproape zilnic vreo veche sau mai nou cunoștință, amic sau prieten, mă sună și mă întreabă dacă mi s-a întâmplat ceva, dacă sunt bolnav, în divorț sau în depresie. Am renunțat să mă explic și să reconfirm că sunt la fel de plin de vitalitate ca la 20 sau 30 de ani, că gust cu același patos viața, că nimic nu s-a schimbat și nimic nu mă poate schimba. În cotidian sunt același grobian rudimentar, care batjocorește până la umilință grotescul și divinul vieții, care preferă să se ia la o trântă ipotetică cu Divinitatea, pentru simplul motiv că o consideră vinovată de falimentul uman pe care trebuie să-l suportăm cu toții și singura capabilă să-mi suporte contemporaneitatea și albastrul din sânge (a nu se înțelege că sunt de viță nobilă, mă trag din asfaltul unui cartier proletar sibian). Probabil că sunt unul dintre ratații acestui secol, un neadaptat neanderthalist, dar asta sunt pentru că astfel am ales eu să devin. Mi se pare o neghiobie să-mi irosesc bunul simț, educația și virtuțile pentru o majoritate covârșitoare care nu pune preț nici pe propria-i natura umană.
Și totuși, ”De ce scriu!?”… pentru că singura formă de echilbru pe care am aflat-o și care mă ține viu este balastrul nopții. În noapte mă debarasez de funinginea adunată din cotidian și port masca seninătății, o mască totuși devenită publică; recunosc, parțial publică, pentru că am și eu un cimitir al ero(r)ilor. Și nu este suficient. Mai adaug niscavai argumente. Mi-am ars o bibliotecă personală de câteva mii de volume precum Jardin, ca să mai pot citi și scrie; mi-am oferit două fisuri în timpanul stâng să-l pot asculta, înțelege și iubi pe Beethoven și mi-am crestat aceeași ureche ca să-mi pot zugravi iubirea pe pânza inimii, precum Van Gogh …

Florin Otrocol



Leave a Comment