Cu mască sau fără mască

Ne-am obişnuit în ziua de astăzi să purtăm măşti şi armuri. Cu cât avem mai multe, cu atât mai bine. Cu cât experimentăm mai mult tehnica multiplicării, cu atât devenim mai versatili în arta deghizării, aceea de a ascunde realitatea sub aparente înşelătoare, fără niciun fel de resentiment sau jenă, pentru că, nu-i aşa, şi numărul de situaţii cărora le facem faţă va creşte exponenţial. Bineînţeles că nu este decât o altă iluzie din marea de iluzii în care ne scăldam, inventată de societatea în care trăim, crezând că dacă păcălim pe unul sau pe altul suntem mai deştepţi şi că, ascunzându-ne în spatele unui chip imaginar, construit în aşa fel încât să să se întrevadă doar ceea ce voim, reuşim să camuflăm lipsurile ce rasună-n noi a gol.

Disimularea este cea mai simplă modalitate de a ne ascunde „vulnerabilităţile”, nu numai faţă de restul lumii, ci şi faţă de noi înşine, la cel mai profund nivel. Ne-am creat toate aceste tipare în care să ne încadrăm, făcând ceea ce am învăţat că este de  cuviinţă să facem, altfel decât ne îndeamnă impulsurile sufleteşti. Teamă că nu cumva cineva să ne vadă adevărata „faţă” ne mistuie. Are loc un război interior între suflet şi minte, pentru că sufletul, tânjind după spaţii deschise şi linii sinuoase pe care să poată luneca, lupta să iasă la suprafaţă, însă fără sorţi de izbândă, căci mintea, încrâncenata, mereu de veghe undeva deasupra noastră, a creat o figură geometrică, închisă, cu lături şi unghiuri, spre a-i margini mişcarea. Emoţiile s-au retras undeva, într-un solid platonic din adâncuri şi nu ies la suprafaţă decât sub forma plastică, controlat, fiindcă, în loc să fim noi înşine, să plângem şi să râdem când simţim, doar mimăm. Pentru că în loc să ne exprimăm trăirile şi sentimentele, le reprimăm, crezând că aşa vom fi în siguranţă. Şi astfel, sfârşim prin a deveni imuni la iubire (faţă de noi înşine, faţă de aproapele nostru) în sens universal. Nu mai ardem la fel de intens ca altădată, pâlpâim. De fapt, vine o vreme când, după ce am jucat atâta dramă, ajungem să fim atât de plictisiţi de noi şi de plictisitori pentru ceilalţi, încât ne piere şi entuziasmul de a lua parte la propria noastră viaţa, obosim.

Nu spun nimic nou aici. Cunoaştem realitatea. Dar merită oare să plătim un preţ atât de mare, acela de a uita cine suntem cu adevărat, doar ca să corespundem imaginii pe care ne-am creat-o, spre a salva nişte aparenţe? Îndepărtându-ne din ce în ce mai mult de esenţă a ceea ce suntem, am ajuns să tăiem cea mai intimă şi profundă legătură care poate există între EU şi SUFLET, relaţia noastră cu Divinul. Fie că vorbim despre Dumnezeu, cel care ne este-n ceruri, sau despre scânteia divină ce luminează spiritul uman din interior, ne referim la aceeaşi sursă de alimentare a vieţii, pe care, sugrumând-o, ajungem în stadiul de aparat care funcţionează mecanic, un fel de maşini de scris, acţionate prin butoane.

Iar dacă într-o zi ajungem să ne trezim secătuiţi de forţa de viaţă, bântuiţi de remuşcări, speriaţi de singurătatea lăsată de lipsa senzaţiilor autentice şi chiar bolnavi fizic din cauza tuturor acestor false-constrângeri care ne încolăcesc cu braţe ca de caracatiţă, nu-i chiar rău. Pentru că de-atunci încolo vom începe să ne punem întrebări, ajungând să conştientizăm că de fapt ne-am autoamăgit, trăindu-ne viaţa mai mult după cum au vrut alţii, creând aparențe pe care am încercat să le menţinem, dar nu am reuşit, pentru că am avut aşteptări, de la noi şi de la restul lumii. În acel moment ne vom da seama că am eşuat sau că nu am ajuns la timp, nu pentru că nu am fi fost capabili, ci pentru că nu noi am fost cei care au ieşit în întâmpinarea propriului destin; nu eram EU, ci altcineva de fiecare dată: o proiecţie, o reflexie sau vreun alt miraj trecător, apărut în acea instanţă, fabricat de mine. Revenirea la sinceritate cu tine însuţi îţi va reda liniştea interioară, vei avea sentimentul că întreaga-ţi fiinţă se va fi despovărat de greutatea măştilor, a unităţilor de măsură şi a gradelor de comparaţie ce existau doar în mintea ta. Numai aşa îţi poţi scoate la lumina adevăratul EU. Durează doar o clipă să înţelegi.

În încheiere  mi se pare just să punctez faptul că deşi, de la distanţă, suntem cu toţii la fel: Suflet, Trup şi Spirit, emanaţii ale Minţii Cosmice, totuşi, privirea ageră va recunoaşte întotdeauna detaliul pe care de cele mai multe ori îl ascundem în spatele măştilor: acel ceva ce mă face să fiu cel ce sunt, sămânţă de autenticitate pe care desăvârşită Inteligență Cosmică a plantat-o în fiecare. Dar voi putea manifesta această individualitate nemijlocit doar dacă, debarasându-mă de ego, îmi voi conştientiza esenţa şi îmi voi asuma libertatea de a fi eu însumi.

Nu este vorba despre nicio formulă magică. Acordă-ţi dreptul de a fi însuţi şi atât. Nimic nu este mai minunat.

Eu sunt… conifer…

 Mă uit fără niciun pic de panică în jurul meu şi-mi vine în minte bancul...

Închide