Credinţă şi iubire

imagMie personal nu mi se pare chiar atât de greu să crezi, bine, aici este o discuție lungă și complexă pe ici și colo având în vedere că transcendența și implicațiile (complicațiile) este una din marile teme filosofice dintotdeauna…  Eu personal cred, desigur, e o credință intimă, personală, în ceva care mă depășește ca înțelegere, ca percepere și fac și eu ca și Kierkegaard un salt de credința. Când eram mic îmi era teribil de teamă de miza pariului lui Blaise Pascal după ce un prof de mate ratat ne-a explicat care îi sunt mizele, când eram și mai mic nu îndrăzneam să dorm până ce nu îmi spuneam Tatăl Nostru.

Am avut la un moment dat niște vise ce se repetau identic în care eu intram într-o catedrală și moartea (în ținută ei clasică) stătea lângă un sicriu deschis și acolo se află un mort, dar fără chip. Și de fiecare dată moartea îmi spunea să nu îmi fie teamă pentru că mi-am spus rugăciunea…

Acest lucru face parte din infecția socială care îți inpune norme creștine de mic copil începând cu părinții,bunicii ș.a.m.d. Am avut și eu perioadele mele teribiliste desigur în care existențialismul, nihilismul, ateismul, chiar și gnosticismul mi se păreau chestii de bun simț. Istoricitate, cultură, știință, adevăr științific, cuvinte mari ce în capul meu demonstrau că Biblia e pură literatură și că noi de fapt ne mișcăm orbecăieşte printr-un univers ostil și cu simț ironic.

Socrate spune că iubirea fizică e inutilă raportată la suflet. Ei bine, cred că mare parte din vorbăria asta pseudo ascetă e doar atât,vorbărie. Nu cred că e greu de înțeles că fizicul este prelungirea sufletescului și câmpul acestuia de manifestare. Și mai simplu spus,dacă eu simt că aș vrea să te îmbrățișez și pentru că te iubesc nu am să încep să îmi spun că e suficientă iubirea agape și am să te expediez ca să mă înalț pe culmile unei lecturi de calitate fiind satisfăcut de ideea îmbrățișării sau am să mă dedic doar slujirii Dumnezeului ce-mi cere la fel ca Socrate aceleaşi lucruri. Câteodată mă enervează teribil filosofia pentru că noi nu suntem chiar atât de complicați și nevoile noastre sunt în mare măsură bazice și frumoase exact așa cum sunt: dorința de a avea pe cineva, de a te simți comfortabil, de a-ți manifesta sentimentele calde, de a face dragoste etc etc. Identitatea e un proces în care eu, ca și individ, adaug noi și noi experiențe prin noi trăiri empirice și nu numai, simplu, mulți din noi obosesc încercând să țină pasul și pierzându-se în introspecții a unor eu-ri ce au rămas undeva în trecut și care sunt aproape de nerecunoscut în noua variantă ontologică… Și da, există constante în noi: sensibilitatea, capacitatea de a te dărui, nevoia de doi, corpul cu ale lui etc etc, restul sunt nuanțe ce se schimbă, se colorează diferit și ne ajută să nu murim de plictiseaza unii cu alții în alăturări domestice triviale.