Conformare ori conformism?

Te-ai întrebat vreodată de ce existenţa umană nu este limitată la pura conştientizare a inutilităţii ei? Ce anume ne determină să ne creăm o iluzie teribil de simpatică precum o bulă de săpun în jurul nostru transupusă în scopuri concrete precum conformarea la uzanţele normalităţii?

În realitate suntem atât de îngroziţi de această perspectivă a zădărniciei fiinţării încât îmbrăcăm totul în catifeaua fericirii aparente. Alergăm după slujbe, ne inchidem orice exerciţiu de luciditate în conformism. Conformarea ca atitudine diferă de conformismul ca acţiune. Conformarea rezidă în acţiunea de acceptare voită a cutumelor sociale, în timp ce conformismul presupune o conformare mecanică, negândită, nefiltrată de minte.

Dacă avem în vedere cele două procese amintite anterior, conformarea şi conformismul, şi le alăturăm fiinţării lucide, constatăm fragilitatea sensurilor asumate ca fiind temeiul vieţilor noastre, ori mai concret spus – realizăm inexistenţa absolută a vreunui sens al vieţii.

De principiu, conformismul este apanajul oamenilor mediocrii, limitaţi, care sunt prea obosiţi să gândească, prinşi în vâltoarea vieţilor lor. Conformarea este apanajul oamenilor de bun simţ, care realizează din start ori prin practică, zădărnicia vieţii, dar preferă să nu se gândească la aceasta şi îţi propun să refuleze acest fapt, angrenându-se şi ei, precum conformiştii, în viaţă.

Care atitudine să fie mai bună? Conformarea ca atitudine ori conformismul ca acţiune?

Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să menţionăm efectul principal al acestor două procese. Astfel, în cazul conformării ca atitudine, riscul de a fi nefericit  este mai redus ca în cazul conformismului ca acţiune. Un individ care este conştient din start de imposibilitatea perfecţiunii sensului adoptat ca raţiune de a fi, va şti de fiecare dată să modifice acest sens, să-l elimine sau să găsească un altul mai potrivit noilor condiţii. Pe de alta parte, în cazul unui individ ce adoptă conformismul ca şi acţiune, asumându-şi normele timpului fără a le filtra în propria individualitate, riscul unor derapaje depresive şi revolte patetice la adresa vieţii este mult mai mare. Conformistul priveşte viaţa ca pe un covor de petale de trandafiri pe care pluteşte şi nici un vânt potrivnic nu-l poate doborâ. Consideră că deţine adevăruri absolute şi se laudă cu pragmatismul lui rece, cu ambiţia lui care în fapt nu e ambiţie, ci pur şi simplu muncă.

Cu alte cuvinte, conformarea ca atitudine probează relativitatea sensurilor vieţii, în timp ce conformismul ca acţiune probează absolutul sensurilor vieţii.

Ori între relativitate şi absolut, e preferabil relativismul. Viaţa nu e fericire. Viaţa nu e un covor de petale de trandafiri. Viaţa e o o nefericire continuă, pe care oamenii se străduie să o nege din răsputeri.

În concluzie, dacă acceptăm că viaţa e nefericire, ce sens au toate dramele sufleteşti, toate exploziile de revoltă, de lacrimi, melodrame şi patetism? De ce ni se întâmplă nouă anumite lucruri? De ce moare un copil de 10 ani, şi nu moare un moşneag de de 90 de ani? Pentru că viaţa înseamnă nefericire, hazard, suferinţă.

Trebuie să renunţăm la a ne considera speciali, dumnezei îm miniatură cu lauri ai succeselor şi să luăm ceea ce ne dă viaţa fără a face mare dramă din faptul că suferim.

Prin urmare, conformismul ca acţiune înseamnă patetism inutil, iar conformarea ca atitudine este adevărata modalitatea pragmatică de a ne conduce viaţa. Cât timp trăim pe acest pământ trebuie să ne bucurăm de fiecare secundă, fără a face mari drame de ce ni se intâmplă. Conformiştii nu vor înceta să se laude că sunt pragmatici, cerebrali, adevărate monumente ale succesului, dar la prima lovitură dată lor de viaţă, o vor blestema. Pe când, cei ce aleg conformarea ca atitudine, nu o vor blestema. O vor accepta şi vor trece peste. Simplu. Firesc. Normal.

Să existe oare în lupta cu viaţa şi a treia cale? Există, dar vom discuta despre acest subiect în alt articol. A treia cale este detaşarea .