,,Cei doi gentlemeni din Verona” sau ,,Cei doi cocalari din Cluj”

Îmi place teatrul. Merg cât pot de des, și-ncerc să văd de obicei premierele, fiindcă celelalte spectacole se tot joacă și rejoacă, le vezi o dată, le vezi de două ori… dar de câte ori să le tot vezi și revezi, la urma urmei?! Suna bine spectacolul din seara asta, deci mă așteptam să fie prost. Dar nici chiar atât de prost.

Un moto bun al spectacolului de azi ar putea fi: ,,nebunia dă pe dinafară ca urina din oala de noapte…” Nu-mi aparține mie această lipsită de genialitate fătare a minții, ci celor cărora le-a elucubrat mintea acest pseudo-spectacol. E una din replici, poate singura pe care am putut-o reține. Fiindcă, în rest, într-o atmosferă cocalarească, actorii și actrițele jucând foarte bine roluri de cocalari, de pitzipoance, de travestiți în unele scene, de gay, deșertau pe scenă replici languroaso-amoroase-umoroase, pline de umori apoase, ce numai din opera marelui Shakespeare nu erau inspirate. Acesta nu a fost un spectacol de Shake-speare, ci un shake-zbir ,,modern” de tâmpenie neinspirată, un show în care amuzamentul spectatorilor era dat doar de prosteala unor personagii bărbați îmbrăcați în femeie, cu gesturi gay. În rest, am înțeles că era vorba despre ceva cu dragostea, auzeam frecvent pronunțându-se cuvântul ,,dragoste”, ,,iubire”, dar cuvintele astea, integrate în enunțuri și-n fraze nu le puteam urmări, și-n mintea mea nu făceau sens. La un moment dat aveam un sentiment crunt al penibilului, ce striga în mintea mea: ,,Rușine!”, și-mi era mie rușine de rușinea lor.

Chiar aș fi avut chef de teatru, dar ce-am văzut nu a fost teatru, nu a fost nici măcar circ, nici măcar bâlci, nici măcar unul al deșertăciunilor. A fost o paradă de neurmărit a … nu știu a ce, n-am cuvinte, ceea ce mi se întâmplă rar. Golul a fost atât de profund și de desăvârșit încât nu poate fi îmbrăcat deloc în cuvinte. Culori stridente pe scenă, mov, roșu țipător, un pat ce se plimba prin decor și prin care săreau unii strigându-și iubirea, cuburi transparente din care actorii regurgitau replici. La un moment dat, câțiva spectatori, în semn de apreciere probabil, s-au ridicat și-au plecat, după nici 40 de minute, trântind zgomotos ușile. La pauză am plecat și eu. La ce să mai stau? Am văzut tot ce era de văzut și deja mă apuca depresia, influențat de atmosfera piesei. Eu înțeleg modernitatea, înțeleg să se inspire și să se muleze și teatrul pe realitatea fetidă, absconsă în care trăim, dar parcă nici realitatea asta murdară și lipsită de sens pe care o incriminez mereu în editorialele mele, parcă nici realitatea nu e atât de vanitate și de vanitoasă cum e ,,reprezentația” celor doi gentălmeni din Verona a grandioasei instituții de cultură, Teatrul Național Cluj.

Nu vreau să jignesc și m-am săturat să critic, aș mai face din când în când și câte-un elogiu sincer, unor lucruri care merită. Dar piesa asta nu merită nici văzută, nici recenzată, nici nimic. Lumea merge, sala e plină, fiindcă premierele sunt rare și publicul e dornic de cultură, de manifestări culturale cum e teatrul. Dar astăzi a primit în schimbul curiozității și bunăvoinței o ,,oală de noapte” din care nebunia dădea pe-afară.

O să pun acest text la ,,Pamflet”, e un pamflet și tratați-l ca atare. Ori sunt eu prost și nu pot să înțeleg o piesă de teatru, ori cei ce pun în scenă așa ceva nu înțeleg că publicul clujean nu e atât de prost precum îl cred ei și nu poate înghiți ,,o regurgitare teatrală care li se servește drept un mare act de cultură”.

Piesa e plină de stridențe, te zgârie pe creier prin coloristică și prin senzațiile auditive, din când în când se mai trage cu pistolul, de sari în sus pe scaun, și ți se mai atrage astfel atenția, că altfel piesa nu are cum să ți-o atragă.

Trag și eu acum un semnal de alarmă: cu astfel de piese o să vă pierdeți încet-încet publicul, spectatorii. Deși am mers astăzi la o premieră, nu a fost o premieră. De astfel de premiere am mai avut parte și mereu am refuzat cu obstinație să renunț la a mai merge. Însă, deja, mi-am făcut niște reflexe, legat de unele nume legate de unele piese: regizori, actori, scenariști, la care nu o să mai merg. Sper ca, în timp, aceste reflexe să nu fie tot mai dese și până la urmă să ajung sa mă dezgust încât să nu mai gust deloc ce mi se oferă. Sper din suflet asta, fiindcă îmi place teatrul, și-un teatru românesc avem și noi în Clujul ăsta!, oraș cu mari pretenții universitare și culturale. Și-aș vrea să văd teatru, nu… teatru!

Nu scriu acest text cu rea-voință, nu-l scriu tendențios, ci vă spun toate astea din speranța ca cine are urechi de auzit să audă, cine are ochi de citit să citească, cine are minte de gândit să gândească și lucrurile să se îndrepte. Respectați-vă spectatorii, așa cum și ei vă iubesc și vă respectă. Altfel îi veți pierde. Cel puțin pe cei ce înțeleg și gândesc. Îi veți pierde pe cei cu bun gust și cu bun-simț. Dacă veți face spectacole pentru cocalari, veți avea un public de cocalari și nu cred că acesta vă este scopul, nu cred că asta vă doriți. Și nu cred că sunt singurul care gândește așa.

Acest text este o critică constructivă plină de bunăvoință și un semnal de alarmă. Sper să nu se simtă nimeni jignit și să o ia cine trebuie strict ca pe o critica constructivă… dar spectacolul a fost sub orice critică… Nu gunoizați sublimul act de cultură, de căldură sufletească și de lumină spirituală, care este teatrul, nu-l aruncați la gunoi. De la sublim la ridicol nu este decât un pas. Iar spectatorii voștri au și simțul sublimului și pe cel al ridicolului. Vă văd și vă simt când faceți acest pas. Am plecat la pauză și nu m-am mai întors. De data asta, nu am mai avut pentru ce. Dar mă voi mai întoarce. Sper să am pentru ce.

Cu multă dragoste și respect față de Teatrul Național Cluj,

un spectator ca oricare altul

 

sursa foto: www.teatrulnationalcluj.ro

Articol scris de Florin Moldovan

Teoria chibritului, criza şi românii…

Cred că toată lumea cunoaşte teoria chibritului. Aceea cu cele trei părţi ale bățului de...

Închide