Ce cerem de la Cer?

Pământul sau Cerul, sau poate ambele, mi-au îndreptat în ultima perioadă pașii, sufletul și mintea și spre două locuri sfinte (Biserica din Cornești și Mănăstirea Dumbrava), pe care vă invit să le cunoașteți personal, cu spiritul și cu inima deschise, pentru că prin intermediul meu nu le veți cunoaște, fiindcă nu despre cazul particular ale celor două spații hierofanice o să discut în acest editorial. Vă voi spune doar concluziile și observațiile pe care le pot desprinde după experiențele umane și spirituale avute în preajma acestor două comunități religioase. Vă voi vorbi despre voi, despre noi, despre pământul, cerul și munții din noi, pe care credința îi mai mișcă încă… sau nu.

Parcă oamenii ar fi o rană a pământului, mereu sângerândă, mereu suferindă, mereu purulentă și trenantă, o rană ce nu se închide niciodată și în care cuțitul lung al materiei se întoarce mult și bine, când le e ființelor lumea mai dragă, dar și când le e mai rău, fără a lăsa astfel vreodată rana să se închidă complet, să se vindece și să-și găsească deplina alinare. Plaga dispare însă de la sine, cu sau fără tratament, într-o perioadă scurtă și efemeră, cât o viață. Rămân în urmă cicatricile, încadrate dreptunghiular în pământ, osificate pe veci, scăldate în odihnă. ,,Nimeni nu vine aici să-mi spună că-i e bine…”, spunea un părinte, ,,toți vin și se plâng, că sunt bolnavi, că au necazuri materiale, familiale și tot felul de probleme…”. Toate leziunile lumii își caută un leac, un panaceu, pe care îl cer divinității.

M-aș fi bucurat să pipăi cu buricele degetelor sufletului, în astfel de locuri sfinte, oameni care vin în primul rând aici să se regăsească spiritual. Desigur, suntem carne și oase, pământ, răni sângerânde în căutare de alinare și împliniri și nu ne putem nega sau ignora ingrata condiție umană. E normal să îți dorești și să fii sănătos, iubit, împlinit social, familial și material. E normal să vrei să fii trupul perfect al pământului, pământeanul integru și nevătămat și nu plaga sângerândă a Terrei. Dar nu e firesc, nu e în firea existenței universale și umane, să îți dorești doar asta. Nu e firesc să cauți și în locurile celeste tot materia, doar împlinirea materială.

Poate că dacă omenirea ar fi mai dornică, mai capabilă, mai avidă de spiritualitate, în defavoarea teluricului, rana pământului s-ar închide și ar cuprinde în ea o nouă formă a cerului. Poate că am avea alte ceruri și alte orizonturi terestre. E normal să îți dorești binecuvântările pământului, dar nu ar trebui să uităm nici cerul de deasupra, deopotrivă sursă a vieții, ca și noroiul. Între Pământ și Cer, deși cu capul în sus de mândrie, mulți au ales pământul, fără să zărească măcar o clipă lumina. Și materia (materialismul) îi tăvălește prin noroiul de care nu caută să se spele nici măcar în locurile sacre, ci merg în aceste spații pline de har doar pentru ca să ceară mai multă și mai abundentă țărână.

Așa cum lemnele nu ard fără o scânteie de viață, nici lemnele putrede din noi, pline de umezeală și de lut rece și dur, nu se aprind și nu dau căldură benefică fără spirit. Și spiritul îl lăsăm mereu la urmă, bolnav și neputincios, să zacă în patul lui incomod și efemer al trupului, îl ignorăm sau ne amintim de el doar după tarele fizice, pentru a căror vindecare credincioșii se roagă cu ardoare, după goana pentru bani, după casă, mașina sfințită, poziția socială sau împlinirea sentimentală. Lăsăm la urmă singurul ,,lucru” de la care pleacă toate celelalte lucruri, cel care odată retrezit și revigorat în noi, le-ar trage după el, poate, și le-ar însănătoși și împlini și pe celelalte.

Am venit din eternitate, trăim un timp și ne întoarcem la eternitate. Ne trăim scurtul interval al existenței umane între pământ și cer, ca munții, lut și piatră, care oricât ar urca pe verticala terestră nu au nimic de-a face și nu ating niciodată celestul, decât eventual cu iluzia. Ne consumăm cu toate nimicurile zilei fără a ne raporta măcar o secundă, la cel mai lung timp: la secunda eternă. În loc să privim dinspre pământ spre cer, noi privim din cerul vanității spre multul pământ din noi. Cu cât mai mult, cu atât ne simțim mai bogați și mai împliniți. ,,Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul”, spunea Eminescu…

Le doresc să se vindece tuturor celor care cer de la Cer vindecarea trupului, să-și găsească iubirea, să-și răscumpere sau cumpere casa, să-și conducă fericiți și fără incidente mașina sfințită, să-și găsească un loc de muncă, în țară sau în străinătate, după cum le-a fost ruga, să obțină tot ceea ce pământul le poate oferi, chiar și, desigur, prin intermedierea rugăciunii adresate Cerului. Și mai sper ca, măcar după ce obțin toate acestea, să își întoarcă ochii împliniți de lut, printr-o mișcare sufletească de 180 de grade, și în interior, spre spiritul poate sufocat de atâta materie. Să-i dea și lui ce este al lui, eternitatea și nemurirea, întregul și perfecțiunea, și poate și spiritul le va întoarce instantaneu, fiindcă nu poate altfel, sănătate perfectă, iubire întreagă și eternă, armonie în cuplu, familie și societate, o casă liniștită, atât în veșnicie, cât și în efemer.

Credință înseamnă a-ți asculta spiritul și a-l lăsa să mute munții din tine, o astfel de credință ar naște o societate de oameni spirituali, iar rănile pământului s-ar vindeca prin transformarea lor în altceva, viața ar deveni altfel. O astfel de viață mi-ar plăcea să trăiesc, printre astfel de oameni… e ce cer eu de la Cer.

Articol scris de Florin Moldovan