Aşteptând optimismul primăverii

Când însăşi natura revine la viaţă într-un ciclu fără de sfârşit şi omul ca parte componentă a acesteia are datoria de a se reînnoi măcar la nivel spiritual. Reînnoirea fiinţei umane poate căpăta astfel două direcţii: înnoire fizică şi înnoire spirituală. Primăvara este pentru natură un nou început, o posibilitate de regenerare şi de continuare a unei adevărate opere aparţinând unui creator el însuşi parte a acesteia.

Este util şi necesar a privi primăvara nu doar ca anotimp ci şi ca un adevărat miracol ivit din atemporalitate şi pe care îl putem contempla an după an. Primăvara pentru natură înseamnă regenerarea vieţii vegetale cât şi a celei animale. Opuse iernii care joacă rolul unui thanatos neîndurător, anotimpul verde oferă şansa unei noi vieţi. Viaţa este esenţialmente un alt miracol al naturii ce încă nu poate fi explicat satisfăcător nici prin teoria evoluţionistă, nici prin teza creaţionistă. Din acest motiv a privi cu un aer contemplativ un simplu graur ce îşi pregăteşte cuibul pentru a putea depune ouăle pare, aparent, un gest banal, însă în esenţă presupune un act de normalitate ce probează continuitatea ciclului natural, deci continuitatea vieţii… Care sunt resorturile generale ale vieţii rămâne o întrebare fără un răspuns concret, aptă de speculaţii filosofice ori pur biologice; astfel cu toate că omul pare deasupra naturii, în realitate este doar o parte componentă. În mod cert orice parte componentă a unui sistem este aptă de a-l influenţa, chiar modifica, însă întregul/sistemul este mai mult decât suma părţilor componente.

Individul uită astfel această teză a superiorităţii întregului în dauna sumei părţilor componente. Oricât ar încerca omul să stăpânească natura(şi aici stă ca probă şi ca mijloc progresul ştiinţific), el nu este decât o biată trestie cugetătoare, însă el se încăpăţânează a uita ori omite acest lucru.

Ca probă de necontestat a intervenţiei omului în natură, acţiuni ce modifică sistemul dar nu îl pot domina, stă globalizarea economică, poluarea, efectul de seră şi multe altele. În concret omul îşi uită locul, se vrea stăpân al naturii, al lumii, dar nu face altceva decât să altereze mediul înconjurător.

Şi având ca temei aceste considerente e un miracol că primăvare revine  în înţelesul ei strict ca anotimp). Întradevăr organizaţiile ecologice au tras multe semnale de alarmă în vederea pericolelor iminente. Se poate observa chiar şi o acţiune la nivel centralizat din partea ţărilor cele mai industrializate, însă destul de lentă, şi lipsită de efecte concrete. Obiectul acestui eseu nu este de a detalia în concret pericolele şi riscurile globalizării, de aceea ne limităm la a prezentare generală, abstractă a acestora.

Primăvara? Anotimpul verde riscă să-şi piardă propriile caracteristici şi propria-i ciclicitate tocmai ca urmare a efectelor destructive ale omului. Natura a dovedit în nenumărate rânduri că îşi este suficientă, creându-şi proprii anticorpi, în caz de dezechilibru. A funcţionat ca un sistem echilibrat pentru milioane de ani, ridicându-se singură, evoluând într-un ciclu fără de sfârşit viaţă-moarte, naştere-viaţă-moarte. Se pune întrebarea simplă: cine suntem noi oamenii pentru a modifica/altera acest echilibru natural? Nu suntem noi înşine o creaţie a naturii? Nu suntem noi înşine datori miracolului de a fiinţa?

Teza creştină a creaţiei îi conferă omului stăpânire asupra „fiarelor pământului şi… plantelor”. Practic Dumnezeul creştin îi oferă omului prim (necăzut în păcat) o stăpânire absolută asupra naturii, dar nu înţeleasă în sensul total (posibilitatea de distrugere) ci relativ. Echilibrul nu trebuie periclitat. Pământul (planeta) fiind căminul nostru, nu trebuie doar exploatat ci şi lăsat să se odihnească, să se regenereze. Omul izgonit din rai este pedepsit ca „prin sudoarea frunţii să-şi câştige hrana”. Practic aceasta este momentul începutului exploatării a naturii de către om, dintr-o dorinţă oarecum melancolică de a avea ce a piedut odată. Raiul/edenul ar trebui asociat însăşi Pământului, omul prim necăzut în păcat putând trăi în armonie cu natura, ea oferindu-i toate cele necesare în vederea existenţei. Dar mulţi dintre noi preferăm să credem reţete miraculoase, în ideea că viaţa e durere şi că Pământul/natura trebuie dominată în vederea obţinerii nevoilor personale.

Primăvara? O asociere a vieţii. Şi viaţa e o binecuvântare. Dacă fiecare dintre noi ar conştientiza acest lucru, şi nu ar fi conduşi de alte idei hedoniste, raiul ar fi aici pe Pământ. Vechii greci plasau viaţa de apoi pentru cei buni undeva într-un ţinut al Câmpiilor Elizee, într-un verde nesfârşit, într-o fericire fără margini. Verdele primăverii oare nu e o dovadă practică a înţelepciunii omului antichităţii ce realiza într-o manieră simplistă(dar realistă!) miracolul vieţii şi adevărata ei esenţă? Un erou dostoievskian, frate a celui ce avea să fie părintele Zosima, susţine pe patul morţii că adevăratul rai e aici pe Pământ, şi ca a trăi e o răsplată în sine, o fericire. Astfel doar în momentul morţii putem fi apţi, lucizi în a aprecia misterul/farmecul vieţii, în a trăi în armonie cu natura?

Simbolistica primăverii ne oferă în ţara noastră şi un obicei străvechi: mărţişorul. Totodată primăvara a jucat pentru popoarele antichităţii un rol extrem de important. Ritualurile săvârşite ce ocazia venirii primăverii ce sunt catalogate azi drept păgâne, îşi aveau şi ele rolul lor.

Primăvara a suscitat un deosebit interes pentru omenire încă de la începuturile existenţei sale învăluite în mit şi legendă.

În timp ce aduna flori în câmp pe plaiul Nysei, Persephone fiica lui Demeter, a fost răpită de Pluton(Hades), zeul Infernului. Nouă zile a căutat-o Demeter, şi în tot acest timp ea nu s-a atins de ambrozie(nectarul zeilor). În cele din urmă Helios(zeul Soarelui) îi spune adevărul: Zeus a hotărât să se căsătorească pe Persephone cu zeul Hades. Copleşită de tristeţe şi mânioasă pe planurile regelui zeilor, Demeter nu s-a mai întors în Olimp. Luând înfăţişarea unei femei bătrâne, ea s-a îndreptat spre Eleusis şi s-a aşezat lângă Fântâna Fecioarelor. Întrebată de fetele regelui, Celeos, ea le răspunde că se numeşte Doso şi că a scăpat cu greu din mâinile piraşilor care o răpise şi o duceau cu forţa în Creta. Ea a acceptat invitaţia de a-i fi doică ultimului născut al reginei Metaneira. Dar intrând în palat, zeiţa s-a aşezat pe un taburet şi a rămas multă vreme tăcută, cu faţa sub văl. În cele din urmă o servitoare a izbutit să o facă pe zeiţă să râdă de glemele ei neruşinate. Demeter nu l-a alăptat pe Demephon ci, îl freca cu ambrozie şi în timpul nopţii îl ascundea ca pe un tăciune în foc. Demeter voia să-l facă nemuritor şi veşnic tânăr.

Dar într-o noapte, Metaneira surprinzându-o e zeiţă că îl ţinea pe Demephon, ca de obicei în flăcări, a scos un ţipăt „oameni neştiutori şi smintiţi, care nu vă cunoşteţi nici norocul, nici nefericirea”, striga atunci Demeter. Demephon nu a va mai putea obţine nemurirea. Atunci zeiţa se revelă întoată splendoarea sa, într-o lumină orbitoare. Ea cere să i se ridice un mare templu cu un altar dedesust în care ea însăşi îi va învăţa riturile pe oameni. Apoi părăseşte palatul.

Odată clădit sanctuarul, Demeter se retrage înăuntru, mistuită de dorul fiicei sale şi o cumplită secetă începe să pârjolească pământul. În zadar îi va trimite Zeus soli rugându-o să revină printre zei. Demeter îi răspunde că nu va pune piciorul în Olim şi nu va mai lăsa nimic să mai crească pe lumepână când nu îşi mai revedea fiica. Zeus se vede silit să ceară lui Hades să o înapoieze pe Persephone şi suveranul Infernului se supune. El reuşeşte totuşi să-i vâre Persephonei în gură o sămânţă de rodie şi o sileşte să o înghită-acest fapt va determina reântoarcerea timp de patru luni în fiecare an a Persephonei lângă soţul ei. Regăsindu-şi fiica Demeter a acceptat să se întoarcă printre zei şi pământul s-a acoperit în mod miraculos de verdeaţă.

Demeter e o personificare a vegetaţiei primăverii şi a fertilităţii pământului. Practic putem interpreta acest mit ca un simbol al invocării soarelui deagricultori pentru desmorţirea vegetaţiei după stagnarea hibernală când sămânţa (Persephone) era ascunsă în regatul subteran a lui Hades.

Pe de altă parte Persephone este zeiţa germinaţiei şi totodată a morţii. În înţelepciunea lui, grecul (reprezentant al omului antic) ştia să preţuiască misterul vieţii asociat primăverii. Astfel reprezentarea exemplificarea concretă este reprezentată de mitul prezentat anterior: incapabil de a explica regenerarea naturii, el a făcut din aceasta un mister. Pentru primitiv, ce astăzi poate fi explicat de ştiinţă, era considerat magie, mister. Tot în înţelepciunea lui grecul antic era conştient de faptul că orice naştere(germinare, regenerare) este secondată şi de o eventuală moarte. Astfel cum poate fi inerpretat gestul lui Hades de a o obliga pe Persephone a înghiţi sămânţa unei rodii Rodia este asociată dragostei, fiind un act magic care o va determina să nu se poată despărţi  decât vremelnic de răpitor. Astfel omul antic reliefeză şi caracterul schimbător şi vremelnic al naturii, continuitatea ei ciclică, el dovedind un adevărat respect pentru misterele, şi recunoscându-şi rolul în cadrul acesteia.

Aparent anecdotic mitul este o suită de simboluri care converg în aria ideii de vitalitate, de tinereţe perpetuă a naturii, de forţa regenerativă a vieţii.

Anotimpurile cu lupta lor dramatică între lumină şi întuneric, între căldură şi frig au suscitat şi pentru oamenii primitivi un deosebit interes. Exista o solidaritate mistică între om şi vegetaţie. Fecunditatea pământului este solidară cu fecunditatea feminină, femeile cu toate că nu erau cultivatori, devin responsabile de recolte, deoarece ele cunosc misterul creaţiei: pământul era asociat femeii.

Renaşterea a reprezentat şi ea o epocă de îndreptare spre frumuseţile naturii. Evul mediu întunecat a privat secole de-a rândul omenirea de a medita la sensul existenţei sale. Ea a însemnat, având ca temei Umanismul, o reîndreptare spre valorile şi frumuseţile lumii antice. Se poate observa că alături de noua religie (creştinismul) în domeniul artei, mitologia a continuat să dăinue, omul Renaşterii recunoscând şi măreţie lumii antice cu ale sale creaţii. Ne vom opri asupra unei fascinante picturi care de secole continuă să îmbete simţurile prin vitalitatea şi melancolia ei debordantă: Primavera (Primăvara) de Botticelli. La dreapta, Zefir (Vântul de Vest) o urmăreşte pe nimfa Chloris, care este transformată în Flora, zeiţa florilor şi mesagera primăverii. La stânga, cele Trei Graţii dansează, în timp ce Mercur împrăştie norii cu bagheta sa. În centru Venus şi Cupidon domină scena.

Pictura posedă o putere de sugestie pe care nici un detaliu, nici acela încântător al graţiilor, nici cel a lui Venus nu îl explică: splendoarea primăverii. Se poate observa preponderenţa florilor în dauna peisajului. Primavera e un simbol: Venera sau natura însăşi asistă la dansul vieţii şi al morţii ce e simbolizat prin dansul graţiilor:Frumuseţea, Castitatea şi Dragostea, şi prin acela format din Zefir  şi Flora. Gestul zeiţei arată inevitabilul iar chipul ei frumos este îndurerat de soarta fetei, care poate reprezenta pământul. Încântătoarea fată este reprezentată în tablou cu flori care îi ies din gură. În legendă, Chloris este o nimfă a pământului, care este prinsă de Zefir şi tranformă în flora. Pe măsură ce se metamorfoza din piept au început să iasă flori: transformarea naturii.

Treptat odată cu industrializarea şi explicarea pe cale ştiinţifică a miracolului vieţii vegetale, femeia înce să-şi piardă din imporatanţa primă pe care o avea în miracolul fecundităţii pământului. Totuşi simbolistica acestuia este prezentă încă: sărbătorirea zilei femeii în 8 martie, din nou femeia este asociată primăverii şi pământului.

Caracteristic omului e că face fenomenul morţii un lucru înspăimântător, când el este în esenţă perfect natural. Orice moarte e urmată de naştere. Orice fiu ia locul unui tată. Totul este un sistem ordonat, perfect ordonat, suficient lui înşişi, apt de regenerare. Poate cauza primă a acestor acţiuni distructive ale omului asupra naturii este tocmai acesta frica de moarte. Tot progresul tehnologic conduce până la urmă la o simplă dorinţă: aceea de prelungire a vieţii- secolul XX (al armelor nucleare), Secolul XVIII-XIX (al industrializării), Secolul XXI (al biologiei şi geneticii). Totul conduce în esenţă la un singur scop: cel al luxului. Într-un scenariu ştiinţifico-fantastic, prezent într-un film de animaţie (Wall-E) oamenii ajung ca urmare a progresului tehnologic, nişte fiinţe supradimensionate, supraponderale, incapabile de a se deplasa singure, ajutate de maşinării. Totul e mecanizat, iar pământul a ajuns o adevărată ladă de gunoi, iar omul(pretinsul dominator al naturii) un supraponderal, dependent.

Întradevăr e un simplu scenariu, dar cu serioase baze, generator de întrebări. Gândul meu de primăvară? Când vezi rândunicile întoarse la cuibul lor după mii de kilometri, şi jocul lor fericit în refacerea cuibului, nu putem decât să simţim un strop de fericire ce-ţi inundă chiar şi tenebrele sufletului. În viaţa noastră grăbită, dornică de satisfacere a unor necesităţi, nu doar primare, uităm să vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Nu ne interesează că peste câteva sute de ani pământul nu va mai fi cum îl ştim. Ori chiar mai mult unii  dintre noi îl distrugem în scopuri strict materialiste/financiare. Când te gândeşti că Transilvania era Ţara Pădurilor, că geto-dacii trăiau în mijlocul lor fericiţi… Dar putem face ceva? E aptă omenirea de o acţiune organizată, coordonată? În mod cert nu vom afla răspunsul în timpul vieţii noastre, însă ce putem face?

Scopul oricărui individ ar trebui să fie găsirea propriei linişti sufleteşti. Unii şi-o găsesc prin mijloace hedoniste, alţii în tihna unei familii, alţii printr-o religie. Întradevăr mântuirea sufletului e o chestiune individuală şi merită să trăieşti o viaţă pentru realizarea unei sinteze apte de a realiza acest scop. Şi fiind locuitori ai acestui Pământ, într-un moment de luciditate, oare nu găsim liniştea plantând un copac, renunţând a folosi maşina personală decât în codiţiile strict necesare, mergând cu bicicleta ori chiar în mijlocul unei grădini de legume, bucurându-ne de roşiile cultivate? Sunt doar exemple banale.

Dar tot aşa cum mântuirea sufletului e o chestiune individuală, tot aşa şi în protejarea  naturii nu poate fi oferită o reţetă generală care să poată fi urmată în totalitatea ei de fiecare dintre noi. De aceia fiecare dintre noi, individual, are reţeta lui pentru acest scop nobil. Doar acţiunile noastre individuale pot schimba în pozitiv starea de fapt.