Aş evada pentru-o clipă…

563960_457389007614258_1531996571_nAş inspira adânc şi aş lăsa aerul să iasă pe bucăţele din plămâni. Apoi aş visa cu ochii deschişi. Aş visa că sunt pe o plajă pustie, că e cald afară şi valurile mării îmi mângâie tălpile picioarelor obosite. Mi-aş trece mâinile prin nisipul umed, apoi l-aş lăsa să se scurga printre degete. Aş încerca să număr boabele. După, poate că m-aş scălda puţin, atât cât să simt apa rece cum îmi răcoreşte trupul înfierbântat de febră. Aş face pluta… pentru o perioadă destul de lungă de timp. Nu m-aş gândi la nimic. Sau poate că da… poate că m-aş gândi la claritatea apei, la adâncimea ei. Aş evada. Aş evada dintre blocurile astea puturoase şi cenuşii, dintre maşinile zgomotoase şi dintre oamenii murdari pe dinafară şi pe dinăuntru. Aş lăsa în urmă toate minciunile spuse cu un zâmbet perfid, nu aş mai crede în ochii vicleni şi nici în cei care nu caută decât să-ţi cumpere sufletul cu doar câţiva bănuţi. M-aş duce departe de toată iubirea asta înşelătoare care se află la fiecare colţ, căutând să-ţi infecteze inima. Ce?! Voi nu ştiţi că inima e sacră? De ce căutaţi să o pângăriţi? M-aş îndepărta de limba veninoasă care rosteşte vorbe dulci pentru a te atrage. Vorbele nu ar trebui folosite ca să otrăvească, ci ca să vindece. De ce faceţi totul pe dos?

M-aş duce departe, lângă malul meu, marea mea şi liniştea mea. Mi-ar ajunge o căbănuţă, hârtie şi pix. Şi mâncare, atât pentru suflet cât şi pentru trup. Nu aş vrea mai mult. Aş sta acolo lângă singurătatea mea, fără să-mi mai pese că hainele pe care le port sunt de sezonul trecut, că am imperfecţiuni şi că pe faţă nu-mi stă nici un machiaj şi nici o mască. Aş fi doar eu. Acolo nu trebuie să fiu într-un anumit fel. Sunt acceptată aşa cum sunt. Nu ar mai fi aşteptări, nici ale mele, nici ale altora. Iar de vorbit, aş vorbi cu Dumnezeu. El ar înţelege. El ar şti. Dacă s-ar îndura, poate că mi-ar spune de ce trebuie câteodată să ne simţim atât de singuri. Normal că ar şti. Poate că l-aş întreba şi de ce e atât de greu să iubeşti. Într-un fel mi-ar fi ruşine să-i spun că noi, oamenii, am falimentat la acest capitol. Am dat faliment total. Am ajuns să vindem iubirea. Ar fi trebuit s-o dăm gratis.

În marea mea mi-aş mai privi şi reflexia. Câteodată e bine să ne uităm la noi înşine ca să nu uităm cine suntem…sau ca să vedem ce-am devenit. Marea mi-ar arăta totul ca într-o oglindă. Acolo poate că aş vedea şi oamenii care au căutat să mă ucidă. Ori cu vorbe, ori cu fapte. I-aş ierta. De fapt, deja i-am iertat. Totuşi le-aş mai spune o dată, cu lacrimi în ochi, căci nu se poate altfel pentru că doare, că i-am iertat. Nu i-aş ţine legaţi. Pe ei nu i-aş ţine în mare. I-aş elibera. Marea e doar a mea. Aş evada din această capsulă a timpului în care toţi alergăm unii după alţii, şi-aş sta pe loc. Am obosit de-atâta alergat. M-aş odihni pe nisipul meu, lângă marea mea.

Din păcate nu am nici nisipul meu, nici marea mea. Deschid ochii şi continui să respir. În faţă am tot blocurile sumbre, străzile murdare, iar la colţuri încă se mai vinde iubire pe câţiva lei. În apartamente oamenii încă plâng şi scrâşnesc din dinţi, maşinile lasă în urmă fum şi fabricile pufăie. La marginea oraşului, într-un şanţ stă un beat pişat pe el şi cu o sticlă de bere în mână. Doarme şi sforăie, răspândind în jurul lui un damf de alcool stătut. Mă mai gândesc o dată la marea şi nisipul meu, la colţul meu de evadare şi scriu mai departe.

Articol scris de Alina Ilioi

Pielea trece, sufletele rămân

Să intrăm abrupt în subiect, că așa cum eu mă plictisesc citind editorialele altora, nu...

Închide