Am ucis cu sânge rece sentimente

Pentru a ne atinge scopul, am călcat peste oameni şi peste vise, fără să ne pese pe cine sau ce am dărâmat. Ne-am simţit îndreptăţiţi să răpim clipa de linişte a celui în cauză, ca în schimb să-i oferim ore de război. Nu ne-a păsat pe cine afectează şi cât afectează. Tot ce am dorit a fost să vedem că ceea ce ne-am propus, s-a îndeplinit. Nu am privit nici în stânga, nici în dreapta, ci în nebunia noastră prostească, ne-am avântat spre acel lucru care am crezut că ne aduce fericirea.

Am minţit, am trişat, am trădat încrederea celor apropiaţi şi am dezamăgit. Ne-am împăcat conştiinţa, gândindu-ne că ne vom revanşa cumva în viitor. Bineînţeles, asta dacă vom mai avea o conştiinţă. Nu am mai ţinut cont de nimic. Am uitat tot ce am fost învăţaţi când eram copii, am lepădat credinţa şi i-am dat un şut moralităţii. Am trimis tot ce era curat şi pur cât mai departe, ca noi să ne putem atinge obiectivele. Da, da. Ne-am tot spus că asta e pe scurtă durată, că le vom îmbrăţişa din nou când vom ajunge unde vrem. Şi totuşi, iată că după primul omor pe care l-am făcut, cel de-al doilea a fost mult mai uşor, mai natural. La al treilea deja aveam experienţă. Şi iată-ne acum, o societate pătată pe mâini cu sângele visurilor şi sentimentelor ucise, zâmbind bizar şi gândindu-ne că aşa a fost să fie. Ba chiar am început să ne înecăm ultima speranţă pentru că, nu-i aşa, ne-am gândit noi că ce rost mai are căinţa dacă a început să ne placă drumul pe care mergem?

Nu ne-a deranjat să arătăm o faţă falsă, o cu totul alta decât ceea ce suntem cu adevărat. Deloc nu am simţit că înşelăm atunci când peste chipul unui monstru, am aşezat o faţă angelică. Şi ce dacă i-am amăgit pe cei care în căutare de feţe duhovniceşti, au început să ne calce pe urme, crezând că păşesc pe un drum sfânt? Nu noi le-am pus cuţitul la gât ca să ne ridice la rangul de lideri. Sau cel puţin, aşa ne place să credem. Nici în ruptul capului nu am recunoaşte că prin vorbele şi aparenta noastră înfăţişare, i-am manipulat pe cei inocenţi şi le-am murdărit curăţia sufletului.

”Dacă nu noi, alţii” este justificarea pe care în permanenţă o rostim. Ciudat cum acest virus fără antidot începe să îmbolnăvească tot mai mulţi oameni, până când, va ajunge cu precădere la copii. Şi de ce nu ar ajunge, când tot ce văd aceştia sunt nişte adulţi în deplinătatea facultăţilor mintale care îşi bat joc unii de alţii şi se joacă de-a ucisul? Dacă în acest moment în care se mai zăreşte câte-o rază de speranţă cum trece prin pâcla urii, ne acuzăm generaţia actuală de eşec şi grobianism, sunt curioasă, oamenilor, ce vom spune despre cea viitoare? Pentru că fie că ne place să recunoaştem sau nu, noi o educăm. Noi şi cuţitele murdare cu sânge pe care le ducem în mâini ca pe trofee câştigate cu sudoarea frunţii. Noi şi acele cutii, televizoarele,  care parcă se fac tot mai subţiri, înadins să ocupe cât mai puţin loc în case, dar mai mult în suflete şi minţi. Să nu ne mirăm dacă în timp ce noi suntem ocupaţi să ucidem cu sânge rece sentimente, generaţia viitoare deja are schiţat planul următorului război, în care principala ţintă sunt cei apropiaţi, fie mamă, tată, bunic, pentru că, nu-i aşa, ne-am lăsat copiii ciungi din punct de vedere sentimental, uitând să-i alimentăm şi cu altceva în afară de setea de bani şi răzbunare.

Alina Ilioi