Accentul, un motiv de mândrie?

“Băi, când veniţi în Bucureşti, lăsaţi naibii accentul acasă!”, a fost postarea unui flăcău pe facebook. M-am uitat câş, mai ales că el este oltean şi ştim cu toţii că oltenii te lovesc deseori cu perfectul simplu. Am vrut să-i răspund, dar m-am lăsat păgubaş. Nu de alta, dar poate ar fi ieşit alte discuţii. Accentul face parte din fiecare om, îl reprezintă, oriunde ar fi. Ce rost are să-l “uiţi”, să-l faci pierdut, atât timp cât nu prezinţi ştiri la televizor sau la radio, atât timp cât nu eşti voice-over, atât timp cât nu eşti preşedinte? Care ar fi motivul pentru care să-ţi reprimi ceva ce te defineşte, mai mult sau mai puţin? Integrarea într-o gloată? Ei aş! Pentru nimic în lume. Faţa amicilor de peste munţi când le spui de porodici, chipărci şi ludaie este de nepreţuit, vorba reclamei. Oamenii zâmbeau, se scărpinau în cap şi apoi aşteptau să le spun ce înseamnă cuvintele astea. Încercau să le spună şi ei, dar nu le prea ieşea. Şi atunci râdeam eu. Şi-mi spuneam că nu o să mă schimb. Iar 8 ani de Bucureşti n-au reuşit să-mi şteargă de tot accentul. Da, e mai temperat acum, dar promit să-mi revin. E un motiv de mândrie, până la urmă. Uitaţi-vă la napoletani, la bretoni, la scoţieni. Şi enumerarea poate continua. Unde-ţi duci accentul îţi duci o poveste, o fărâmă de istorie. Nu este doar un cuvânt hazliu pentru alţii, ci o moştenire păstrată şi transmisă de părinţi, bunici, străbunici. Să-ţi pierzi accentul înseamnă să-i dezamăgeşti. Ar fi păcat.

Articol scris de Alin Bufnila

Îndrăzneşte să accepţi că s-a terminat!

La un moment dat în viaţă, pentru a merge mai departe, trebuie să închei anumite...

Închide