Vâlcu : Degenerarea urbanistică, sau despre reţeta clujeană a catastrofei
Vâlcu : Degenerarea urbanistică, sau despre reţeta clujeană a catastrofei
Joia viitoare, în 29 august, va avea loc în oraşul nostru un eveniment care va trece aproape neobservat chiar şi pentru cei mai mulţi clujeni – ca să nu mai spunem că, în restul României, nu cred că-i va acorda cineva vreun dram de atenţie. În fapt, însă, vom institui un precedent cum nu se poate mai periculos pentru modul cum e gândită/ administrată concret relaţia dintre cetăţean şi spaţiul comunitar în întreaga ţară.
Un concept întors pe dos (cu circumstanţe agravante): sintagma regenerare urbană, una în ea însăşi mai mult decât respectabilă şi care, fireşte, nu-şi are originile în spaţiul românesc, a devenit în ultimii ani un poncif în discursul multor autorităţi locale. La Cluj, o localitate care se consideră şi se afirmă vehement drept oraşul-model prin excelenţă pentru urbanismul românesc al viitorului (nu exagerez deloc: e cunoscută ideea primarului Emil Boc potrivit căreia de aici “se dă ora exactă”, în ce priveşte buna guvernanţă locală, pentru întreaga ţară), sintagma a fost utilizată, cum era şi firesc, mai ales în relaţie cu extinsele foste zone industriale, de cele mai multe ori marginale, însă în unele cazuri, cum e cel pe care-l vom discuta aici, pericentrale. Clujul (dar la fel e în multe localităţi din ţară) are multe hectare de foste fabrici, clădiri de birouri etc., care “aşteaptă” să fie reconvertite în spaţiu urban de calitate.
Din păcate, însă, ceea ce se întâmplă concret în oraşul nostru e, simplu spus, DEgenerare a urbanISMului. Pe de o parte, se propun şi sunt pe cale să fie avizate proiecte care contrazic flagrant nu doar principiile oportunităţii/ sustenabilităţii, ci chiar regulamentele locale fundamentale privind mediul construit/ construibil; pe de altă parte, problema s-a mutat, sau ca să fim mai exacţi s-a înălţat cu un nivel, de la palierul dezvoltatorilor (care, nu-i aşa, n-au decât să viseze şi să propună ce vor, oricât de lacom şi iresponsabil) al cel al decidenţilor administrativ-politici. Nu mai avem de-a face doar cu o problemă urbană. Avem de-a face cu pervertirea gravă a concepţiei/ politicii urbanistice înseşi.
Din nou despre bocarism – un aspect suplimentar: am scris deja [aici] despre drama, probabil, cea mai gravă a Clujului, căzut în toate privinţele importante (iar de-o vreme e oficial: pentru cel puţin încă patru ani de aici înainte) în mâinile unui primar care pare a-şi fi pierdut definitiv simţul realităţii. În viziunea lui Emil Boc şi a administraţiei pe care el o patronează, acest oraş are deja centură, metrou, spital regional etc. etc. – o mulţime de proiecte nu doar promise şi re-promise, dar chiar inaugurate cu fast, mai de fiecare dată în prezenţa unor oficialităţi “naţionale”, în perioada dinaintea alegerilor. Problema pe care încă nu am pomenit-o e, însă, că – deşi nu mai sunt prea mulţi clujeni care să investească nu încredere, ci măcar atenţie în aceste gogoşi repetate până la răsuflare – toate pomenitele ceremonii nu par a fi fost simplă propagandă electorală, făcută de către indivizi perfect conştienţi că mint, vorba aceea, “prin toţi porii”.
Nu. Chiar cinică la un mod inadmisibil, o atare atitudine ar fi fost preferabilă pentru “soarta” Clujului în comparaţie cu ceea ce, de fapt, se întâmplă. Şi anume: cel puţin unii dintre aceşti oameni, Emil Boc cu certitudine, chiar cred în aceste fantasmagorii, chiar se simt salutari/ de neînlocuit în calitate de ctitori ai unui oraş cu un nivel de trai excepţional etc. Şi (aici voiam să ajung, de aici începe tragedia) sunt convinşi că această destul de restrânsă şi chinuită comunitate, aruncată-înghesuită prin văile Transilvaniei, face parte dintre cele mai bune/ fericite/ exemplare, chiar oraşe din lume. Oricât de incredibil ar părea, oricât de strigător la cer ridicol ar fi, la Cluj comparaţiile cu Barcelona, Parisul etc. sunt un loc comun şi ele “ies” întotdeauna în favoarea noastră.
“Nostim”, vor spune unii – măcar clujenii simt că trăiesc: decât în banalitatea/ insignifianţa totală, poate e mai bine în comedia asta de “buric al lumii”. Doar că această obsesie a primarului şi, întrucâtva, a oraşului pentru superlative nu vine câtuşi de puţin fără costuri. Tot mai severe.
De (cel puţin) două ori pe buza prăpastiei: metroul clujean şi mall-ul Carbochim sunt nu singurele, dar cu siguranţă cele mai importante două exemple de manie a grandorii clujene. Caracterul fantasmagoric al primului proiect, unul public, devine din fericire tot mai evident pentru toată lumea – fiindcă, dacă pentru specialişti şi publicul atent era clar din start că nu se va face, şi în orice caz nu cu bani europeni, pentru o bună parte a populaţiei credinţa cu totul naivă că “Boc (ne) face metrou” pare să fi funcţionat inclusiv la ultimele alegeri. Ei bine, nici pomeneală – iar sensul acestei sintagme e, vă asigur, cu totul pozitiv: nu vom avea un tunel neodacic perfect inutil şi pentru totdeauna părăsit sub oraş şi, mai ales, nu vom săpa nouă staţii cât stadioanele pe cea mai importantă cale rutieră est-vest – toate astea cu costuri care să îngreuneze bugetul local pentru decenii şi generaţii.
Celălalt proiect, însă, nu e public, nu depinde de investiţii făcute, în ultimă instanţă, de nişte autorităţi (cele europene, cel puţin) care au un nivel respectabil de profesionalism şi (auto)control. Dimpotrivă, mall Carbochim e o investiţie sălbatică, megalomanică, în spatele căreia viermuieşte un capital privat şi speculativ mai mult decât capabil să declanşeze, cel puţin, construcţia la scară largă. Un proiect de lăcomie pură, fără precedent prin dimensiuni/ gravitate nu doar în România, ci în toată zona estică şi centrală a continentului.
Cel mai mare, în suprafaţă la sol, mall din Europa estică şi centrală. Un proiect – în linia a tot ce am spus mai sus – care, la drept vorbind, doar la Cluj şi cu actuala administraţie a Clujului putea fi imaginat, negociat şi, iată, în curând aprobat.
“PNL construieşte în România.” Orbeşte, în prostie, ca să fie. Cluj-Napoca e un oraş sugrumat/ sufocat de un radical deficit de spaţiu verde – dar care va acorda, la propunerea Primarului şi prin votul de joia viitoare al Consiliului local, o derogare de două hectare dezvoltatorului Iulius Group. Lucrurile sunt, în această privinţă, simple şi clare: potrivit regulamentului de urbanism aferent PUG, propunătorul trebuia să asigure 30% din 13,74, adică cel puţin patru hectare de spaţiu verde pe sol natural. Or, el asigură cu aproximaţie două; restul e cadoul făcut de către Emil Boc & comp., ca reprezentanţi legali ai clujenilor, în schimbul beneficiului de a avea o clădire mai mare, la sol, decât Palatul Parlamentului (6,6 hectare) sau Pentagonul (6,2 hectare).
Cluj-Napoca are un deficit structural de locuinţe şi cea mai scumpă piaţă imobiliară din România; ca o consecinţă, regulamentul de urbanism local, pentru orice zonă de regenerare, cere explicit ca măcar 30% din suprafaţa desfăşurată a proiectelor imobiliare să fie spaţiu destinat locuirii. Or, în cazul pe care îl discutăm, procentul este – pentru a cita un oficial al Iulius Group – “aproape insignifiant”. Derogarea de la o treime (obligatorie) – o jumătate (recomandată), până la “insignifiant”, e un alt cadou pe care primarul Boc şi Consiliul Local se pregătesc să-l facă Iulius Group.
De ce ar face Clujul aşa ceva? Să fie vorba doar de influenţa/ forţa extraordinară pe care o are în România şi, mai ales, “pe lângă” PNL grupul Iulius? (“Iulius Group şi-a făcut deja toate mendrele, şi la Iaşi, şi la Cluj, pe teren public, concesionat la preţuri rizibile – cum te aşteptai să se comporte, în relaţia cu autorităţile, privitor la propriul lor teren?” mă întreba, retoric, o prietenă arhitect din Cluj, acum câteva luni.) Da, cu siguranţă, orice român lucid ştie (re)numele şi puterea acestui grup, ştim cu toţii cum fac/ se fac “marile” partide sluj şi preş în faţa lui Iulian Dascălu & friends.
Însă ce încerc eu să spun aici e că în cazul Clujului au intrat în acţiune alţi doi factori formidabil de importanţi: mania fantasmagorică a grandorii şi degenerarea urbanistică locală, i.e. obişnuinţa deja dobândită de autorităţi şi tolerată de public de a face totul după bunul plac, sub acoperirea dublului discurs, nu arareori în dispreţ total faţă de reglementări pe care aceleaşi autorităţi le-au emis ca principii şi ghizi de dezvoltare şi pe care restul lumii (nu Emil Boc, nu Iulian Dascălu, nici prietenii lor. Toţi ceilalţi, oricare dintre noi.) trebuie să le respecte cu stricteţe.
Un pas mic pentru Boc, (încă) o mare alunecare pentru România. Ceea ce se va petrece, aproape sigur (99,9 la sută, în ciuda prezenţei noastre “protestatare”, ferme, la şedinţă. Consiliul Local actual, la final de mandat, n-are de ce să se jeneze în faţa unui ultim, grozav, tun, după ce a funcţionat impecabil ca maşină de vot personală a primarului), joi e just another day at the office. Pentru această ţară şi aşa măcinată de, înecată în corupţie, încălecată de mafii politice, autorităţi abuzive, impostură profesională în domeniul edilitar, va fi însă un semnal radical: că se pot face “lucruri” la un nivel niciodată şi nicăieri altundeva imaginat.
Pentru că, da, ca la Cluj nu e nicăieri. Sau nu, până (nu) dă Clujul semnalul.
Articol preluat integral de la bunul meu prieten, Cornel Vâlcu, Lector al Universitații Babeș Bolyai, Cluj-Napoca
Despre Autor
