“Death smiles at us all. All a man can do is smile back.”

Am crezut că pot învinge Moartea, ca fiu de Dumnezeu. Așa văd eu credința.

Am crezut că dacă Isus poate învia, atunci de ce nu mi-aș putea învia mama sau copilul ? De ce nu există tinerețe fără bătrănețe și viață fără de moarte ? De ce nu îmi pot vindeca tatăl ? De ce apar bolile ?

Până la urmă, e absolut real. Cineva vorbea de ultima noapte de dragoste, prima de război. Nu mă deranjează să lupt, dar aș vrea să lupt pentru românii mei, nu să crăp pentru stupizenia unor miliardari demenți.

Nu am scris de mult timp un editorial. Simt fiorul de putreziciune al minciunii războiului la 700 m(exact 700 !), de vamă. Nu pot face altceva decât să mănânc un borș moldovenesc, cum îl făcea mama, să fac dragoste sau sex, depinde ce imi vine, pe saturate.

Apoi sa ma inrolez. Și să crăp pentru o cauză care nu are de a face cu mine. Poate vom fi vreo 300, dar noi nu suntem spartani. Nu putem ține lângă noi femei de Stat cum aveau cei din Sparta. Eu, nu sunt Leonidas, cum nici voi nu sunteți.

Noi nu suntem cu războaiele, ci cu transhumanța. Noi suntem suficient de idioți să ne rupem capetele între noi, până să îi rupem capul lui Putin. Să strigăm #SlavaUkraini, în timp ce ne căcăm pe noi de frica războiului.

Intrați într-o secție de oncologie sau de sida. La alegere. Stai prietene acolo, până înțelegi, cum pentru oamenii de acolo, frica a devenit doar o panaramă.

Vine războiul ? Vă trage cu ochiul ? Răspundeți-i la fel.