Surse : Jurnalista Iulia Marin, posibilă sinucidere prin ingestie medicamentoasă ?

Iulia Marin era nascuta pe 30 aprilie 1990, în zodia taur.  Lucra in presă de 11 ani. A lucrat la Adevărul, PressOne, Recorder, iar apoi la Libertatea. A vorbit pentru cei care erau speriati sa o faca, dar care s-au regasit atat de mult in cuvintele Iuliei. A ridicat de foarte multe ori discutia despre stigmatizarea bolilor psihice si a avut curajul sa-i spuna lumii ca ea se lupta pentru viată. Iulia a reusit, in ciuda acestor diagnostice psihice, sa fie prezenta, sa scrie, sa faca investigatii, sa mearga mai departe, de fiecare data, dorindu-si sa traiasca”, a relatat Libertatea.

Ce se poate spune despre jurnalista Iulia Marin ? Ramona Ursu a lucrat cu ea la Adevărul :

Aflu cu groază, din Libertatea, că jurnalista Iulia Marin, de 32 de ani, a murit. Pe Iulia am cunoscut-o la Adevărul, unde niște ani am lucrat împreună. Era unul dintre tinerii geniali ai redacției, scria despre politică, dar nu numai. Extraordinar de blândă, de așezată, de harnică, cu bun simț uriaș. Iulia era, pur și simplu, sclipitoare. În spatele unei ființe firave, o mână de om, era o jurnalistă puternică, cu o peniță de aur.

În ultimele luni, am aflat despre boala ei teribilă, pentru că începuse să vorbească despre ea pe Facebook. Habar nu am avut niciodată, până recent, de depresia de care suferea de mulți ani. De felul în care s-a luptat să o depășească. Am plâns de multe ori citind-o. Am plâns de teamă, de groază, de fapt. Dar m-am și bucurat uneori, părea că e mai bine. Cel puțin așa povestea public, așa înțelegeam eu.

E foarte greu să mai spun ceva. Regretele mele, că poate aș fi putut măcar să-i fiu puțin alături, oricum sunt penibile și nu au niciun rost acum. Drum lin, dragă Iulia, și iartă-ne!

Numar, uneori, pe degete zilele ”bune”. Zilele in care ma simt bine, lucrez bine, sunt bine. Pe site-urile pe care le citesc, forumuri cu privire la tot felul de pastile, oamenii scriu: “Nu renuntati, veti gasi antidepresivul potrivit”.

E greu si sa nu renunti. Al cincilea – sau al saselea? – antidepresiv in mai putin de patru ani vine la pachet cu sperante noi si, pana acum, zero efecte adverse.

Dar stau si ma intreb daca nu cumva ma pregatesc pentru o noua dezamagire, vreun efect placebo, cine mai stie?

Stau si ma gandesc ce bizar e ca viata mea toata depinde de cateva zeci de miligrame dintr-o substanta de care abia am auzit. Si, cand zic ca viata mea toata, nu e nicio exagerare.

Am ajuns in punctul in care imi e rusine sa mai vorbesc despre depresie sau sa o invoc, in punctul in care nu mai inteleg ce e in neregula de nu mai pot functiona. “Ca inainte”, imi sopteste creierul meu. Sau macar ca intr-o zi oarecare, dintr-un trecut care se tot indeparteaza.

Am ajuns sa urasc insusi termenul de “depresie”. Il reneg adesea, ma mint singura, ascult muzica, fac orice ca sa schimb aceasta stare. Si ea nu se schimba decat foarte rar.

“Nu renuntati, antidepresivul asta mi-a schimbat viata”, a scris cineva despre substanta pe care o iau acum, de cateva zile.

Astept, astept de patru ani sa am din nou pasiune pentru ceva. Sa nu simt greutate, orice as face. O greutate atat de dificil de descris in cuvinte.

“Iti va placea pastila asta, ajuta si la concentrare, e si pe anxietate”, mi-a spus medicul meu.

Imi doresc sa imi placa. Sa ma ”ajute”. Sa ma trezesc zambind, ca “inainte”. Sa pun putina pasiune in ce fac, macar putina. Macar din cand in cand, sa nu ma mai ascund in spatele unei stari care nu vrea sa plece.

Nu vrea, si pace.

“Nu renuntati, pastila asta mi-a redat placerea de a trai”.

Citesc toate forumurile, in timpul meu liber, si vreau sa le cred. Sa cred ca exista din nou placere, fie si dintr-o pastila.

Dar, la naiba cu toate astea, azi a fost o zi buna, placebo sau nu.

„Marti, 18 martie, politiștii Secției 21 din Capitala si proprietara apartamentului în care locuia au găsit-o  fără suflare. Ea locuia singură în zona Uverturii din cartierul Militari. Cauzele decesului vor fi stabilite de medicii de la Institutul National de Medicina Legala (INML) in următoarele zile”, este precizarea facuta de Libertatea.

Sursele au menționat că Iulia Marin a mai avut în trecut trei tentative de sinucidere, arată aktual24.ro.

N.r. Cuvintele ei, m-au impresionat. Mă refer la personalitatea ei, filigran curat, transpusă în scris :

Pentru că eu nu am încă o voce sau nu mai am o voce. 

Mă surprind uneori recitindu-mi textele mai vechi și mă gândesc: aveam o voce.

Oricât aș scrie, nu-mi găsesc vocea. Îmi doresc să scriu o carte, dar cum poți scrie când nu ți-ai găsit încă tonul, unghiul poveștii? Când nici măcar nu ești hotărât cine sunt și ce fac personajele tale? 

Soluția, poate, ar fi să încetez să mă gândesc că scriu despre mine sau pentru mine. 

Am scris suficient pentru mine și, cumva, m-am exorcizat. Scrisul m-a vindecat, m-a ajutat să iert și să mă iert. După ce am așezat între pagini o furtună, m-am oprit. Se făcuse liniște. Iar eu încetasem să îmi urăsc părinții, cum o făcusem cândva, să îi condamn. Povestea fusese spusă. Era de-ajuns. 

De-atunci, nu mai am voce.

Dacă vreți mai mult, citiți blogul ei.

VOCEA CLUJULUI

See author's posts