Jos labele de pe Rosia Montana, potailor !

Cine va da dreptul sa vandalizati tara asta, neam de geambasi ? Credeti ca veti trece peste Ardeal ? Nici in vis, hiene lacome. Ati transformat industria romaneasca intr-o gramada de fier vechi. Ati distrus calea ferata romaneasca. Nu va dati seama ca va va atinge blestemul geto-dac?

Mai nenorocitilor, vreti acum si aurul romanesc. Veti vedea ce veti primi in loc. Nimeni in istorie nu s-a atins de Rosia, dar voi, tradatorilor, nu va ajunge cat ati furat ?

Ati speriat Europa cu furturile si cu justitia voastra de doi bani. Ati retrocedat averea bunicilor nostrii, celor care v-au platit.

A venit timpul sa platiti, potailor. Lovitura de Stat din 1989, v-a adus la putere. Eram niste copii atunci, noi, generatia indigo. Dar acum nu mai stim de frica nici de bici.

Dacia nu a fost o poveste, Dacia suntem noi, iar sub noi se află gloria pe care o călcăm, mulţi dintre noi fără să fim vrednici a fi numiţi urmaşii lor. Să nu ne mire că tezaurele lor strânse în ani de muncă, plătite cu sudoare şi răscumpărate cu sânge şi ajunse apoi făcute lauri pe frunţile cotropitorilor, împodobind cetăţile lor sau casele şi puterea avarilor, din adâncurile unde unele au fost şi mai sunt încă îngropate, au aruncat asupra pământului, Blestemul Dacic.

Acest mit a fost întreţinut din generaţie în generaţie până în zilele noastre. Se spune că mulţi dintre cei care au avut contact cu aurul dacic au avut un sfârşit bizar. Istoricii spun că nu există astfel de blesteme şi că sunt doar credinţe populare, însă sunt şi mulţi dintre cei care alimentează şi întreţin aceste mituri şi nu toţi sunt oameni simpli din popor.

Există savanţi, oameni respectabili, care pe tema acestor mituri au făcut şi încă fac diverse calcule matematice, observaţii optice şi geometrice, toate pentru a putea aduce argumente favorabile existenţei acestei anateme.

În ultimele decenii au fost date argumente ce arată faptul că aurul dacic poartă cu sine un blestem puternic şi crud.

În 2009, la Tribunalul din Hunedoara, unsprezece din cei treisprezece inculpaţi în dosarul “Aurul dacic 1” au primit pedepse grele de închisoare, în total o sută patru ani de arest. Această cifră este aceeaşi cu numărul pietrelor de andezit care formează cercul exterior al Marelui Sanctuar Circular aflat la Sarmisegetusa Regia.

Sanctuarul este format din trei cercuri concentrice şi o construcţie în formă de potcoavă închisă situată central. El se află în incinta sacră a cetăţii, iar în interiorul lui se află un disc central cu diametrul de un metru şi patruzeci şi şase de centimetri continuat cu raze, dar cu laturile cioplite în arc de cerc, fiecare lungă de doi metri şaptezeci şi şase de centimetri.

De unul dintre capetele din marginea exterioară a altarului este lipită o rază lungă îndreptată spre nord. Acest disc poartă numele de “Soarele de andezit”.

Razele Soarelui de andezit formează un triunghi dreptunghic, iar bisectoarea care cade tangenţial pe Sanctuar, duce exact la locul unde au fost descoperite zece dintre brăţările dacice. Zece este şi numărul de raze ale acestui disc (soare de andezit).

Unul dintre cei implicaţi în procesul referitor la aceste brăţări, a decedat din cauza unor afecţiuni cardiace, înainte de a fi condamnat. Asta poate fi bine merci şi o coincidenţă, însă supoziţia nu se bazează doar pe ceea ce am descris mai sus, ci atât pe multe cazuri bizare întâlnite încă de la prima descoperire a Tezaurului Aulic, cât şi pe multe alte cazuri asemănătoare din ultimele decenii.

Unii spun că ideea blestemului nu vine numai de la acest aur ascuns, ci şi de la superstiţia conform căreia, pe vremea dacilor, orice om care intra în contact intim cu muntele Kogaionon – Muntele sfânt al dacilor, avea sfârşit tragic.

Deşi s-a vorbit mult despre acest munte sacru, nimeni nu a reuşit încă să dea un răspuns sigur în legătură cu locul unde se află acesta.

Despre acest sacru munte al antichităţii unii spun că ar fi Ceahlăul, iar alţii Bucegi. Dacii şi nu numai ei, vedeau în acest munte Centrul Suprem al lumii, Axa Polul Getic. Această axă numită Axis Hiperboreus este formată din trei vârfuri muntoase alăturate: Găvane, Omu şi Vârful Ocolit.

Văzut ca un imens templu natural, muntele Kogaionon este un simbol arhitepal, model pentru toate templele antice legate de misterele religiilor ce presupuneau o a doua naştere. De ce? Pentru că această structură trinitară se regăseşte atât în construcţia bisericilor creştine împărţite fiind în pronaos, naos şi altar, cât şi în cele greceşti şi egiptene, unde cele trei diviziuni ale templelor se menţin întotdeauna.

De unde vine însă Blestemul Dacic? Posibil muntele ce ascunde aurul este Kogaionon, posibil nu, asta nu se ştie, se ştie însă că prima legendă despre acest blestem vine de prin anii 105-106, când Decebal a poruncit ca toate comorile din aur şi argint să fie bine ascunse pentru a nu fi găsite de romani. Se spune că regele Decebal împreună cu alţi daci, în special preoţii daci, i-ar fi blestemat pe cei care vor trăda locurile unde sunt ascunse comorile şi pe cei care profanează mormintele să nu se bucure nici măcar de un koson din averea dacilor.

Cantitatea acestor comori nu este cunoscută cu exactitate, dar se spune că nu a fost descoperit nici măcar pe jumătate din ele. De atunci şi până în zilele noastre mulţi căutători de comori şi-au încercat norocul în descoperirea lor şi mulţi dintre ei au sfârşit tragic. Unii au fost loviţi de boli cu evoluţie rapidă, alţii decedaţi în urma unor accidente naturale, iar alţii şi-au pierdut minţile, au fost muşcaţi de şerpi sau au fost chiar ucişi.

Sarmisegetusa, această Machu Pichu a Europei, de care unii dintre noi râdem, ne batem joc sau o dăm uitării, este considerată de străini ca fiind una dintre cele mai bogate reşedinţe regale din timpul Imperiului Roman. Ce popor puturos am devenit şi cum ne mai vindem pe doi lei!

În zilele de azi s-a răspândit pe internet o reţea turistică în care sunt prezentate oferte de explorare a cetăţilor dacice contra trei mii de dolari pentru europeni şi trei mii cinci sute de dolari pentru cei de pe alte continente, străinii demonstrând astfel că fac bani frumoşi promovând din afară aceste valoroase obiective turistice româneşti. Gândiţi-vă, dacă nici măcar trei la sută din Sarmisegetusa Regia nu a fost explorat arheologic, ce s-ar întâmpla dacă procentul de explorare ar fi măcar în jur de cincizeci la sută?

Eu nu sunt istoric, nici nu cred în superstiţii, dar nici nu le exclud şi întotdeauna încerc să înţeleg ceea ce nu cunosc. Mă uimeşte tupeul străinilor care vin să ne dea nouă lecţii de cultură şi civilizaţie, pe când le convine foarte bine să dormim pe o ureche creându-le astfel culoar liber lor ca să ne “cumpere”. Noi devenim preocupaţi de ispitele civilizaţiei, în timp ce ei sunt interesaţi de cultura noastră tradiţională şi o exploatează la maxim, fie folosindu-se dea ea prin mentalitatea tradiţională sau limitată a românilor, fie prin diferite obiective turistice de valoare, sau de preţul ieftin pe care noi îl cerem. Bravo lor! Au de unde şi cu ce.

În altă ordine de idei, nu aş vrea să mai aud nici un român că îşi plânge de milă, pentru că, orice naţie care îşi reneagă strămoşii este asemenea fiului care îşi reneagă părinţii şi astfel îşi merită soarta. Nu avem asupra noastră vina altora, purtăm vina noastră pentru care, pe lângă noi, vor plăti şi generaţiile viitoare, iar noi deja plătim cu sufletul crezând în realitatea timpului, uitând sau dispreţuind totodată imortalitatea.

Despre toate aceste lucruri discutau şi cei patru oameni din Călugăreni aflaţi acum în Munţii Orăştiei în compania lui Vlad, a lui Costea şi a lui Agnas Gabura. După ce au căutat zile întregi în zadar aurul dacic, iată-i acum poposiţi într-o văgăună aflată în apropiere de Sarmisegetusa Regia, discutând în şoaptă despre daci şi muntele sacru al acestora.

Cel mai bătrân dintre toţi şi căruia îi spuneau Călugărul Alb, nu era deloc convins de Blestemul Dacic, dar în rest era întru-totul un admirator al dacilor.

– Cică dacii au fost nişte barbari, zise, la un moment dat, Stan Panduru.

Călugărul Alb îl privi fix şi sigur pe sine, spuse:

– Barbar este acela care îşi neagă originile, pentru că acesta, nu numai că încet-încet se sinucide pe sine, ci ucide inima unui întreg popor pentru o singură felie de pâine menită să-i astâmpere foamea doar o singură dată.

– Foarte trist, se auzi cuvintele lui Vlad.

Vlad era aşezat mai într-o parte de ceilalţi şi nu prea se amestecase până atunci în discuţie.

– Asta este trist? întrebă Călugărul Alb.

– Păi, în cazul ăsta, ce să fie mai trist? întrebă Stan Panduru.

– Ştiţi voi ce este mai trist? îi întrebă Călugărul Alb. Mai trist este că această felie de pâine i-a fost mai întâi furată înainte de a-i fi dată, răspunse, tot el, privind pământul.

– “Audi, vidi, sile” ţi-am zis. Păi te întreb eu, pe dumneata; dacă nu au reuşit ungurii şi saşii să schimbe limba asta ce azi se numeşte “limba română”, în atâtea sute de ani de când au început să vină aici în colonii, crezi dumneata că au reuşit romanii, care au avut mai puţin timp la dispoziţie decât ungurii şi saşii? Îţi spun eu că nu au reuşit, şi limba română e limba noastră strămoşească dacă. Frigiana, care le-a dat romanilor alfabetul, pelasga adică. Dacă mai zic câte ceva în latină nu înseamnă că iubesc mai mult limba asta, ci înseamnă că sunt un om cult. Eu iubesc limba română. Oricâte naţii s-au perindat pe aici si oricât de multe se vor mai perinda de aici înainte, din limba româna nu ne va da nimeni afară!

– Bine zis! Şi noi iubim limba noastră mamă şi îţi împărtăşim opiniile.

– Foarte bine! Apropo de Vlad Ţepeş, ştiu că s-a născut în Transilvania, dar el nu a fost domnitor acolo.

– Am spus că a fost în Ţara Românească. În Transilvania a fost născut, cred că dumneata nu ai înţeles bine ce am spus.

– Am înţeles, am înţeles. Şi am mai înţeles că a fost Cavalerul Dreptăţii şi, probabil, că dumneata ai urmat atât exemplul lui, cât şi al lui Decebal, prin faptul că te supranumeşti Cavalerul Lup. Spun că te supranumeşti, pentru că încă nu ştiu cine te-a făcut cavaler, sau dacă te-a făcut cineva.

– Numele nu mi l-am atribuit singur şi nu a fost nevoie să mă facă cineva cavaler, m-au făcut faptele. Te îndoieşti cumva de asta? întrebă Cavalerul Lup, privindu-l în ochi pe Gogu Valahul.

– Nu mă îndoiesc, nici nu mă interesează. Şi cu eroi ca dumneata şi fără ei, în Principatele Române tot banul conduce şi mult timp de aici înainte va fi aşa. Eroii mor şi figuranţii şi mamelucii conduc. Uneori conduc şi cei ce nu sunt bărbaţi decât cu trupul sau mai degrabă cu numele, cum s-a întâmplat pe timpul ultimului rege nemuritor al dacilor. Ştii, desigur, că regele erou Decebal a murit şi Traian i-a luat locul. Eu nu îţi doresc dumitale moartea, dar mă îndoiesc că te va face cineva rege oricât de cavaler ai fi dumneata şi nici statui nu-ţi vor face.

– Nu mă interesează vreun regat şi nici să mi se facă statui. Eu îi vreau pe români uniţi în libertate, egalitate şi fraternitate. În ceea ce-l priveşte pe Decebal, acesta a murit ca un erou şi a devenit astfel nemuritor. Nimeni nu i-a luat locul.

– O fi aşa cum spui dumneata, dar acestui erou, aici pe pământ, i-a luat locul un pederast, adică Traian. Ştii că era pederast?

– Ştiu, însă tocmai de asta şi din multe alte motive, el nu i-a luat niciodată locul lui Decebal şi nici libertatea. Decebal a murit liber şi astfel a lăsat doar un scaun gol pe care s-a aşezat Traian.

– Ai mare dreptate, însă trebuie să recunoaştem că nici Traian nu era un prost sau laş, chiar dacă era el iubăreţ de bărbaţi.

– Nu a spus nimeni asta, nu o spun nici eu, dar la fel ca şi dumneata, eu nu îl consider pe acesta părinte. Să mă înjure unii cât vor sau să mă critice, să zică ce au chef, dar Traian nu e şi părintele meu! Sângele care îmi curge prin trup este sângele care-mi porneşte din inimă şi străbate astfel tot restul trupului meu, iar acest sânge nu e sânge de roman atâta timp cât în inima mea nu există Traian ca părinte, este sânge care îmi ţine trupul în viaţă pe pământul lui Decebal, sânge care curge prin ţărâna lui Decebal şi viaţă care mă face să ard în mine de dorul libertăţii strămoşilor mei şi mă face să plâng pentru ca ei au fost trădaţi, vânduţi, jefuiţi şi făcuţi sclavi pe pământul şi în casele lor, în munca şi avutul lor. Părintele meu nu a fost un om genial care printre altele a fost şi “pederast”, părintele meu a fost “doar un geniu nespălat”, care când au venit alţii să-l spele le-a zis: “Luaţi mâna de pe mine că mă murdăriţi!” Asta nu înseamnă că îl urăsc pe Traian, dar nici statui, imnuri sau alte cântece nu îi fac, ci şi eu, precum mulţi dintre noi, românii, l-am acceptat (ca pe un părinte vitreg) că aşa m-a învăţat istoria ce a dus astfel la îndeplinirea unei importante învăţături a Domnului. Noi suntem astfel, posibil, singurul popor din lume care ne iubim duşmanul ca pe noi înşine. Este un fapt care spune că aceasta învăţătură este îndeplinită în mare masă la nivelul unui întreg popor. De ce s-ar mira unii în cazul în care s-ar dovedi că noi suntem un popor ales de Dumnezeu? Iată o întrebare pentru capetele mult mai înţelepte decât umila mea inteligenţă “barbară”.

Preluare din Blestemul dacic