Știri 

Eu sunt… conifer…

 Mă uit fără niciun pic de panică în jurul meu şi-mi vine în minte bancul cu nebunii în salonul cărora intra medicul şi văzându-i pe toţi lipiţi de tavan îi întreabă ,,ce faceţi voi, acolo sus?”

,,Suntem frunze” răspund nebunii.

,,Hai c-a venit toamna, zice doctorul.”

Cad toţi, mai puţin unul. ,,Tu ce mi-ai rămas acolo?”

,,S-avem pardon, io-s conifer.”

 

Aşa şi eu acum. A venit toamna. Ei şi?

Numai Nichita mai era frunză şi cădea la pământ.

Am stat azi între copii. Ne-am jucat. Şcoala asta… Tinkerbell… unde mă poartă paşii de mai bine de un deceniu, în fiecare după amiază de Luni, e ca o sală de soulness. Iete că am mai inventat un cuvânt. Soulness. Cumnat cu Fitness.

Telefonul. Sună, răspund, ascult, răspund. Întreb. Mi se răspunde. Mint ceva. Salut. Închid. Mă grăbesc. Sună iar. Acelaşi lucru. Şi iar. Acelaşi lucru. Când nu sună el, sun eu. Mereu mai e ceva ce trebuie spus. Mereu mai e ceva ce trebuie întrebat. De multe ori, nu e nimic de spus, nimic de întrebat şi el tot sună.

Mi-am început ziua cu cinci dinţi scoşi. Nu ai mei. Încă. Ai câinelui. Ăla micu’, fi’su lu’ ta’su. Miros de sânge. Adrenalina. Flirt. Acum 15 ani, acelaşi medic îmi zâmbea îndrăgostit. Era aşa frumos. Azi semăna mult cu Moş Crăciun. Mi-e drag. Anestezie. Somn. Toate în acelaşi perimetru. În afară acelui perimetru, drumuri. Am socotit. Numai azi am parcurs 90 km în lung şi în lat. Şi nu-s taximetrist. Sunt o fraieră.

Noaptea mi-am petrecut-o vorbind cu cel care susţine că mă iubeşte mai mult decât oricine pe lumea asta. Nefiind tata persoana în cauză, am dubii. A rămas să redeschidem acest subiect peste doi ani. Între timp am propus să trăim demonstrând cu fapte astfel de vorbe cu greutate. Cum nu eu sunt aia cu gura mare (de data asta), privitor că la teatru mă închipui.  M-am ales cu un sms azi în care mi se aducea la cunoştinţă că mai am 23 de luni şi 29 de zile. Am râs.

Ieri n-am fost lângă ai mei să-i văd trecând în cel de al 34-lea an de căsnicie. I-am supărat, i-am întristat.

Alaltăieri m-am pierdut între două minţi rătăcite. Un copil fără poveste. Câteva ore mai târziu, un prieten fără poveste. Copilului i-am luat piciorul în mână şi mi-am  lipit talpa mică de ureche. A fost prima convorbire pe care am avut-o cu un autist. Din ce nu mi-a spus, am înţeles că are nevoie de mine. De tine. Şi de noi. O să mai scriu despre asta.

Prietenului i-am luat capul între palme şi i-am zâmbit liniştit şoptindu-i propria poveste. O abandonase. Ar fi fost nedrept să se rupă definitiv de ea. Şi-a asumat-o eroic şi i s-a predat din nou. Acum el şi povestea sunt din nou împreună.

Câteodată mă întreb de ce trebuie să ne amintim chiar totul?

Recapitulez: Eu… sunt un conifer.

Related posts

Piezişa, pe patru roţi

Strada Piezişă, stradă declarată pietonală încă din anul 2008, de către democrat-liberali, în frunte cu actualul primar, Emil Boc şi...

Închide