Sondare de subconștient în Smulgătorul de Inimi de Boris Vian

2009, Ed. Univers

Când faci cunoștință cu cartea te frapează în mod automat titlul, Smulgătorul de inimi. Scurt și puternic, de esență tare, la fel ca și conținutul în sine.

Desfășurându-se pe episoade care au în prim plan fie pe psihologul fără conștiință, Jaquemort, fie pe Clementine, mama cu o grijă maladivă față de copiii săi, firul narativ se constituie pe imagini puternice, pe care, de fapt, și mizează cartea.

Scene de o brutalitate frustă, cum ar fi cea a târgului de bătrâni unde sunt descrise corecții fizice aplicate cu cea mai mare naturalețe unor oameni care abia mai merg sau slujbe religioase la care preotul se ceartă cu enoriașii dar mai ales cu Dumnezeu apar ca fiind naturale. Este o lume în oglindă, o lume pe dos.

Totul este văzut și descris dintr-un unghi al subconștientului tipic lui Boris Vian, unde extremismul vine ca o stare de fapt. Nu este nimic exagerat în ilustrarea unei scene în care caprele fac autosopul sau în care se prezintă cum Jaquemort preia comportamentul unei pisici proaspăt psihanalizate, mieunând și torcând de zor. Toată logica internă a textului este de fapt o ilogică aranjată, calculată de autor până în cele mai mici detalii.

Numitorul comun al cărții este excesul, de orice fel ar fi el, manifestat mai ales prin persoana Clémentinei, mamă a trei gemeni, locuitoarea casei de pe faleză și gazdă a lui Jaquemort. Aceasta manifestă o dragoste maternă maladivă, exagerată care duce până în cele mai tenebroase manifestări ale umanului. Cel mai plastic și de aceea, marcant exemplu este ilustrat de un scurt moment în care se relatează cum aceasta se încuie în dormitor, deschide dulapul din care scoate o cutie din care emană un miros de hoit, și cu cea mai mare delicatețe feminină mănâncă o bucată de biftec în putrefacție. Această scenă este ilustrată cu atâta luciditate și normalitate încât nimic nu pare nelalocul lui în demersul unei mame de a se sacrifica pentru copiii ei. Chiar dacă este vorba despre o autoflagelare inutilă și absurdă, conștiința ei maternă este alimentată tocmai de aceste gesturi extreme.

De fapt, toate lucrurile ce se petrec în sat sunt materializări ale hybris-ului uman, o panoramă a deșertăciunilor desfășurându-se în fața ochilor cititorului. Și, de fapt, chiar sentimentul contrariant care se formează după ce o termini te face să vrei să înțelegi mai mult din ea, să o storci de sensuri pe cât posibil. Anomaliile prezente pe parcursul lecturii apar ca provocări de a citi mai departe, de a afla până unde se poate merge în demersul acesta al imaginației bolnave. Este cât se poate de artistic și de literar ceea ce citim în Smulgătorul de inimi, numai că marcat de o sinceritate artistică și de o transparență care uneori ar putea șoca.

Obiceiul lui Boris Vian de a dezvălui conținuturile sale mentale și de a le așeza într-o poveste, de obicei de dragoste, este un exercițiu de claritate, le nivelul mesajului, a imaginilor, a semnificațiilor. Până la urmă, asta este ceea ce te prinde, îndrăzneala scrierii, lipsa de inhibiții, exprimarea cât mai explicită. Și apoi mai este și plăcerea citirii numelor și cuvintelor inventate de autor, care până la urmă arată statutul lui de homo ludens, el se joacă cu literatura, jonglează cu sensuri în cele mai spectaculaose moduri.

Articol scris de Giorgia Angelia Pițoiu

About Author

VOCEA CLUJULUI

See author's posts