Prost să fii, tupeu să ai
Povestea următoare se centrează în jurul unei tipologii de creaturi pe care mulți dintre noi avem nenorocul să o cunoaștem, o creatură efectiv proastă, din toate punctele de vedere. Și când scriu “proastă”, scuip cuvântul pe foaie cu un semn al exclamării fosforescent deasupra-i. Chestia, căci așa o voi numi de aici încolo, având în vedere că pe o scară valorică se apropie mult mai mult de un obiect decât de o ființă umană, nu se complace în pătuțul călduț și moale al prostiei, ci o și semnalizează de fiecare dată când deschide gura. Că dacă ar fi proastă și tăcută, nu aș avea nimic împotrivă și textul ăsta nu ar fi luat naștere.
A nu se înțelege că sunt o snoabă sau o persoană de o inteligență rară. Nu am un IQ astronomic și nici nu recit Shakespeare în timp ce întind o mână de ajutor orfanilor din Nicaragua. Sunt un om normal, sau cel puțin așa îmi place să cred, un om cu o judecată cât de cât sănătoasă, cu preocupări normale și cu bun simț. Bine, i-aș ajuta pe orfanii din Nicaragua dacă aș putea, nu zic nu, dar momentan sunt prinsă în treburi mai lumești.
Ok, problema asta fiind lămurită, să ne întoarcem la Chestie. După cum spuneam, Chestia e genul ăla de om care transpiră prostie prin toți porii, și-ăia săracii înnecați în fond de ten de 3 degete grosime. Că doar prostia merge mână-n mână cu un machiaj elaborat, trântit pe moacă la ora 7 dimineața, cu o gentuță Louis Vuiton fake, dar treacă de la mine și cu o fustă atât de mini că e mai mult curea decât fustă. Oricum, Chestia vorbește. Mult și tare, să să știe! Și scoate pe gură niște aberații de ți se face o scârbă de umanitate soră cu moartea. Chestia nu realizează că e proastă, căci după cum spunea un mare filosof, “trebuie să fii puțin deștept ca să îți dai seama că esti prost”. Nu. Chestia reprezintă cea mai pură și mai primordială formă de imbecilitate. Și cu cât se crede mai deșteaptă, cu atât e mai imbecilă de fapt. Că doar Chestia le știe pe toate, e cu mult superioară ție, oo, tu, preamuritorule cititor de cărti și neumblător prin cluburi de fițe. E ființa aia care, în momentul în care biata bunică de la țară îi spune cu îngrijorare în glas “Pune, maică, un laibăr pe tine că îngheți la șale”, ea se enervează, își dă ochii peste cap și răspunde cu un spiritual “Hai mă buni, da ești cu capu’, fată? Ce știi tu dă feșăn?”. Chit că săraca buni e din familie. Că pe tine te privește cu scârbă și te ia de la 11 metri cu sictir, de parca ai fi o treabă urât mirositoare lipită de platformele ei glamour de 20 de centrimetri. Asta în cel mai bun caz. În cel mai rău, te și scuipă în freză, ca o adevarată doamnă cu alură fină de Audrey Hepburn ce e. Bineînțeles, dacă ești fericitul posesor al unui X5 și îi dai și un comment de genul “ce misterios de sexy ești, papușe” pe facebook, altfel stă treaba. Oricum, asta e altă mâncare de pește asupra căreia voi fi nevoită să revin cu altă ocazie. Problema e că noi toți, cetățenii români, plătitori de taxe, suntem sortiți întâlnirii cu Chestia. E dureros și deranjant din mai multe puncte de vedere, însă inevitabil. Și atunci când o întâlnim, o avem față în față pe făptura cu care legendele ar spune că împărțim aceeași rasă, stupefacția atinge cote maxime. Ajungem să ne întrebăm “Doamne, de ce?” în momentul în care ne dăm seama că ultima carte citită de ea e una de colorat, “Doamne, cum?” atunci când i se rupe o unghie cu ștrasuri Swarovski și urlă la toată plebea care o jenează și o agresează psihic și așa mai departe. Și am vrea să îi spunem câteva vorbe de bine, dar ne dăm seama că nu ar avea rost. Chestia nu ar întelege. Dacă i-am spune “Copila mea, nu te duce capul. Îți dau bani de-un taxi și ți-l și chem, tu doar du-te acasă”, ea ar invoca sfântul pretext al invidiei și al dușmăniei, pă sistem mahala. Așa că mai bine tăcem, alegem să râdem decât să plângem și ne scriem ofurile pe hârtie. Așa cum tocmai am făcut și eu.
Articol scris de Laura Georgiana Badiu
