Masochism mental
Noaptea trecută am revăzut Black Swan şi de data aceasta mi-a lăsat un gust foarte amar. În primul rând pentru faptul că sunt foarte multe imagini de-a dreptul groteşti ce se perindă fără oprire, ca un ciocan ce îţi da mereu peste degete şi nu îţi lasă un moment de respiro. În al doilea rând ideea e una de la început putredă.
Eu cred că nu au existat niciodată idealişti ci numai oameni ce au vorbit despre idei. La fel cum mulţi dintre noi suferă de tot felul de forme de mitomanie şi ne construim tot felul de resorturi existenţiale decupând bucăţi mari dintr-un real ce convine în sughiţuri. Nu mi-a plăcut, a fost teribil filmul acesta. Să îţi sacrifici sănătatea şi mentală şi fizica pentru a străluci în faţa ochilor unor oameni ce dau fericiţi din palme şi apoi îşi văd de cele triviale? Sau ca să îţi dovedeşti cât de aproape de perfecţiune poţi să ajungi? Ce fel de perfecţiune, generată de ce fel de sistem de valori? Perfecţiunea cui? A lui Thomas, tipul genialo-hedonist ce până la urmă e doar un coregraf cu idei pertinente? Sau? Când a scăpat-o tipul ăla am văzut că perfecţiunea nu există de fapt oricât de mult s-a lamentat ea ca să ajungă acolo sau cât mai aproape şi apoi am văzut că, la final, totul este ok chiar şi aşa, ştirbit,pentru că deh, nu asta suntem toţi dintre noi, indivizi ştirbiţi de slăbiciuni şi pofte şi absente şi nevoi de tot felul etc etc.
Şi oricum, cum am putea de altfel percepe perfecţiunea noi ca fiinţe finite şi mizerabile? Pentru mine perfecţiunea înseamnă traseul parcurs înspre armonie şi liniştea, pacea personală. Nina suferea de un tip de schizofrenie ce nu i-a permis să îşi asume rolul acesta sănătos şi că în final să vedem că de fapt ea chiar poate că a dat prima şi ultima reprezentaţie, nu se ştie.
Sunt mii de balerini absolut uimitori ce nu au nevoie de aşa metehne de coşmar ca să își poată mişcă mădularele în faţă la o mâna de snobi şi alţi câţiva aspiranţi înspre artele înalte. Genialitatea curge natural, există sute de exemple de oamenii ce de-a lungul istoriei s-au manifestat genial cu uşurinţa cu care tragi apă după o lung aşteptată pișare. Toate scenele alea macabre cu sânge şi violență şi sexualitatea manifestată maladiv şi jucăriile alea ce vroiai parcă să oprească timpul în Nina şi mama ei,balerină ratată.
Poate că povestea se repetă genetic sau poate că Nina a văzut cum lebedele au parte de o moarte metaforică,accidentul lui Beth de exemplu, mult înainte de vreme, şi poate că trebuia să se oprescă şi să înţeleagă că există şi altele mai importante şi mai esenţiale şi mai constructive.
Sau poate că unii dintre noi suferă de un fel de masochism mental instalat de acolo la multe paliere ontologice. Nu mai continuu ideea, nu e pasiune acolo, e încăpăţânare şi idealism cronic, nu e frumuseţe,e grotesc şi miros fetid de sânge ficţional, nu e capodoperă, e una din bolgiile lui Dante, cea a nefericiţilor, Nina ca şi un complex colaj de oglinde veneţiene deformate.
