Nu e actor mai teatral ca spectatorul…
Am scris acest editorial în septembrie, anul trecut. Însă, fiindcă pseudo-spectacolul insistă să se rejoace, insist și eu cu textul și-l mai public încă o dată:
,,V-a dat Dumnezeu un chip, iar voi vă faceți altul!!”, răgea un actor, pe scena Teatrului Național din Cluj, la premiera spectacolului Hamlet, din deschiderea stagiunii. ,,Binele și răul trăiesc doar în mintea noastră!!” urla același individ pe aceeași scenă.
,,V-a dat Shakespeare o piesă bună, iar voi faceți alta proastă!”, aș spune eu, parafrazând larma actorilor. Transpus în modernitate, totul parcă devine nimic. Totul devine monstruos, futil, frivol, insignifiant, gol, murdar și vulgar. Actorii sunt talentați, da, joacă bine, textul piesei e magnific, însă valoarea reprezentației în sine lipsește cu desăvârșire.
Pe scena nudă, pustie ca un deșert, singurul element de decor era o schelă cu rotile, cu uși și podețe rabatabile, pe care săreau maimuțărindu-se actorii plini de grație. Construcția schelei era interesantă, fără doar și poate, prin multifuncționalitatea sa, dreptunghiulară, la început ca o casă cu ferestre și uși; ușile puteau fi lăsate jos și se desfăceau din eșafodaj devenind podețe pe care țopăiau ritmic actorii și actrițele. Toată această structură pe rotile era învârtită și reînvârtită de niște spadasini, în timp ce actorii își făceau rolul intrând și ieșind ,,dintr-însa”. Zgomotul structurii rotative de pe scenă acoperea de multe ori vorbele actorilor; de altfel, totul era un vacarm general, prin care se mai întrezăreau uneori replici geniale, semn că totuși, mai avea și Shakespeare ceva de spus în tot bâlciul auditiv și vizual.
Detașat de toată tevatura de pe scenă și aflat undeva la balconul superior, în ultimul rând, puteam cuprinde și cuprindeam în răstimpuri cu privirea întreaga sală, plină până la ultimul scaun. Observam atent reacțiile spectatorilor la piesa din fața lor. Reacția era inexistentă. Un facies sobru, ușor încântat, de o încântare însă reținută și savantă închista privirea celor prezenți, ca o grimasă imobilă și rece. Nimic, nicio schimbare de fizionomie, nici când reprezentația devenea genială, dată fiind valoarea textului și implicit a replicilor, nici când jocul actorilor cădea în degringoladă sau în derizoriu, când răgeau, țopăiau, se schimonoseau sau se prosteau. Nimic!, lumea era încântată, robotic, era pătrunsă de… oamenii erau pătrunși, sunt sigur, de ei înșiși, de propriul snobism, erau atât de încântați de ei că au venit la teatru încât vanitatea și orgoliul le blocau rațiunea care nu le mai semnala penibilul, atunci când piesa cădea în penibil.
,,Bâlciul deșertăciunilor!”, îmi spuneam eu de acolo de sus din balcon, privind scena și spectatorii. Voi fi considerat acum, fără doar și poate, un incult și un țăran, un om lipsit de sensibilitate artistică și de rațiune estetică, fiindcă îndrăznesc să critic o Piesă de Teatru! Oricare din acea sala, nimeni nu și-ar permite, nici măcar prin gând să le treacă, faptul că piesa e o deșertăciune, că li s-a derulat prin față un fals și un spectacol prost. Nu ar cuteza niciunul/niciuna să gândească așa ceva, fiindcă automat s-ar pune pe sine în contra lumii din sală și a ceea ce reprezintă ei și sala, rafinatul public spectator, cu fețe studiate și importante,intelectuale și culte. Dacă ar îndrăzni a critica ,,valoarea” spectacolului, spectatorii noștri s-ar considera pe sine niște țărani, așa cum sunt convins că mă consideră pe mine acum, deși, sunt sigur că nici 10 % din acea sală nu l-au citit pe Shakespeare, că și mai puțini au înțeles coerent și logic toată reprezentația în cauză, că pe cel mult 5% i-a pus pe gânduri piesa. Restul, au fost la teatru, ca la mall. Au fost frumos îmbrăcați, ce-i drept!… dar cat atât.
Am plecat de la reprezentație cu câteva sintagme reținute și cu o senzație amară de bâlci. De bâlci al deșertăciunilor. Dacă vroiam să văd circ, țopăieli, gimnastică artistică, mugete, croncăneli și răgete, mergeam la circ, nu la teatru. Am fost la teatru și-am văzut circ. Și, din păcate, ce am văzut e o oglindă fidelă a societății actuale: pe scena austeră, pe schele absurde și multifuncționale, se joacă o spoială fadă, insipidă, condimentată doar cu vulgaritate și absurd. Actorii sunt talentați, dar inteligența frazelor lor e plagiată neinspirat din textele originale ale altora de demult. Reprezentația e plagiată cu prost gust, într-un colaj de mocirlă și nonvaloare. Locul unde se joacă piesele impune valoarea, forma se confundă cu fondul. Ești țăran, incult și prost dacă critici instituții de prestigiu, instituții ce și-au câștigat mai demult prestanța și valoarea, dacă îndrăznești să fii lucid și să critici prestația lor.
Dragii mei contemporani, deschideți ochii și nu mai aplaudați la sfârșitul pieselor toate nonvalorile, nici la teatru, nici în viață. Nu va mai studiați fizionomii intelectuale și nu le mai arborați pe față ca pe-un drapel al inteligenței și culturii, atunci când participați la incultură și prostie. Nu mai apreciați falsitatea, fiți autentici, iar dacă nu vă place la ce luați parte, plecați fără aplauze, fără rușine, și poate, astfel, veți schimba ceva; poate data viitoare veți primi valoare în locul nonvalorii, valoare care își va câștiga de această dată, pe drept și pe deplin, aplauzele.
Aplauzele voastre se devalorizează prin folosirea lor fără discernământ. Atât la teatrul vieții cât și la cel actoricesc, se aplaudă și când e cazul și când nu, la comandă, ,,că așa se face!”. Iar piesele bune primesc, din păcate, aceleași aplauze ca și cele proaste. Dacă în fața voastră, atât la teatru, cât și în viață, se joacă teatru de proastă calitate, de ce să fiți și voi actori, să aplaudați nonvaloarea, așa cum snob o faceți mereu, în loc s-o ignorați și să vă păstrați aplauzele pentru piesele care merită? Mă îndoiesc că vouă, tuturor, vă plac toate piesele după cum le aplaudați, că sunteți toți precum vă afișați, și dacă nu sunteți, mă întreb, cât de mare vă este ipocrizia și cât de imens e nimicul din spatele măștilor care aplaudă?!
,,V-a dat Dumnezeu un chip, iar voi vă faceți altul, binele și răul trăiesc în mintea omului, iar voi nu le mai știți distinge…” Mă întreb, dacă astfel sunt populate scena și locurile din sală, la teatru, unde se presupune a veni spuma societății, cât de puțin bine și cât de mult rău trăiește în mintea omului din medii mai puțin rafinate… cat de multă prostie e capabil un om să aplaude doar pentru a se da deștept?
Nu e actor mai teatral ca spectatorul… pe nicio scenă nu e mai aplaudată nonvaloarea ca pe scena vieții…
Articol scris de Florin Moldovan
Despre Autor
